chefjosephhadad.ro

POVEȘTI DE VIAȚĂ

Călătorie emoționantă acasă

No Comments

Săptămâna trecută m-am întors în țara mea alături de o echipă de la Măruță, de la Pro Tv, pentru a face un tur gastronomic.

Mi-am început călătoria la tatăl meu cu care am pregătit un desert tunisian bogat, cu sirop, debla. Apoi am ajuns de sabat la mama, împreună cu care am gătit un pește pentru această zi. A fost foarte emoționant pentru că le-au luat interviu și părinților mei, mi-au filmat casele în care am crescut, au încercat să afle cum eram când eram mic. Am fost chiar și la terenul de baschet unde jucam în adolescență, la școala mea… nu am mai fost acolo de 40 de ani!

Tot aici m-am întâlnit și cu prietenul meu din copilărie, Adi Sintea, român, vecinul nostru, de la care am învățat primele cuvinte în română când eram mic, cuvinte nu prea frumoase, așa cum înveți de obicei prima oară. Tot din familia lui am luat contact prima dată și cu mâncarea românească. Țin minte că ei pregăteau mămăligă, ceea ce pentru noi era foarte ciudat. Dar e interesant că pe vremea aia nu găseau mălai de cumpărat în Israel, așa că mergeau undeva în afara orașului și cumpărau de la o fermă de păsări boabe de porumb pe care veneau acasă și le zdrobeau într-un fel de piuă, pentru că nu aveau nici blender, nici moară, până devenea făină. Apoi o cerneau într-o sită fină și fierbeau mămăliga jumătate de oră sau mai mult până să fie bună de mâncat. Cum noi eram obișnuiți să mâncăm hshu în fiecare dimineață, așa erau ei cu mămăliga.

Următoarea oprire din turul nostru culinar a fost la Carmel Market, în Tel Aviv, poate cea mai cunoscută piață din Israel. De acolo am plecat către King David Hotel, locul de muncă în care mi-am dorit să mă dezvolt și am ajuns foarte departe, fiind primult executive chef israelian al hotelului. În 1989 hotelul era cel mai important din Israel, și din punct de vedere al ospitalității, dar și al gastronomiei, așa că era cel mai bun loc pentru a ajunge numărul 1. Nu m-am mulțumit niciodată să fiu pe locul doi, însă am învățat de la tatăl meu să îmi păstrez mereu modestia, să nu îi privesc pe oameni cu superioritate. Acum am reintrat în bucătărie și am gătit ceva, mi-am vizitat biroul pe care îl aveam pe când eram executive chef, am mâncat în restaurantele hotelului. Ce a fost foarte emoționant a fost că încă mai erau acolo oameni care lucrau și pe vremea mea și ne-am regăsit acum. Chestiile astea nu se văd neapărat pe cameră, însă se simt în suflet.

Ne-am mutat apoi în Ierusalim, în inima lui, la piața Machane Yehuda, o piață pornită de yemeniți în urmă cu 130 de ani, care este faimoasă în tot Israelul. Inițial era o piață agro-alimentară, însă în timp a devenit și un loc extraordinar de bun pentru street food. Găsești tot felul de bunătăți și toți sunt plini de viață, te invită să guști din marfa lor. Nici nu trebuie să mănânci, că te saturi din ce primești la gustat. Mai un falafel, mai o halva, mai un fish & chips, mai o măslină. Este o experiență pe care nu trebuie să o ratați în Ierusalim.

Și, în general, nu că este țara mea, dar nu puteți ajunge în Israel fără să vă bucurați de tot ce are locul să vă ofere din punct de vedere culinar.

Masterchef – ediția a opta

No Comments

A început o nouă ediție Masterchef. Cea de-a opta. Dar nu doar atât, ci poate cea mai spectaculoasă de până acum.

Primul lucru pe care l-am observat diferit față de ediția precedentă la care am fost jurat, este gradul de pregătire al concurenților. Se vede că această pandemie și-a pus amprenta asupra celor de acasă, care de voie sau nevoie au gătit mult mai mult în bucătăriile proprii și s-au documentat, am experimentat, astfel încât acum au ajuns să aibă un nivel aproape de cel al profesioniștilor cu câțiva ani de experiență.

Ne-a fost foarte greu să îi alegem pe cei 22 de concurenți finali. În plus, am fost foarte emoționat de poveștile celor care au venit să ne gătească. De exemplu, am avut un concurent de patruzeci și ceva de ani care își pierduse fiul anul acesta și a venit să gătească pentru el. Pe de altă parte, am avut o concurentă care ne-a gătit un preparat ce mi-a adus aminte de mâncărurile bunicii. Deși era româncă, a pregătit o supă de gutui cu cuburi de miel, inspirată din Nordul Africii. Incredibilă!

Și echipa s-a schimbat. Chef Foa a revenit în juriu și nouă ni s-a alăturat chef Radu Dumitrescu, iar împreună am făcut o echipă foarte închegată. Suntem toți pe aceeași lungime de undă, gândim la fel și jurizăm la sânge. Nu este simplu să câștigi 50.000 Euro, așa că nu am fost deloc indulgenți.

Platoul ediție aceasta este mult mai frumos, arată ca un restaurant de top. Iar ingredientele folosite au fost la cel mai înalt nivel. În plus, am învățat rețete noi și de la colegii mei. Radu a făcut niște chiftele de păstrăv afumat. El gătește rețete destul de simple, ușor de reprodus acasă, dar cu gusturi incredibile. Lui Foa îi place mult să gătească asiatic și ne-a pregătit și el niște variante de somon foarte gustoase, în vreme ce eu am adus rețetele din cultura mea culinară. Nu am vrut să pregătim ceva prea sofisticat, ci am vrut să ne apropiem de telespectatori și să îi ajutăm și pe ei să învețe și să reproducă acasă aceste preparate.

Mai multe nu pot să vă spun, trebuie să vedeți acest sezon. Este la un alt nivel! Iar concurenții au venit și pentru bani, dar mai ales pentru trofeul Masterchef. Pe acesta nu îl poți cumpăra de la magazin, este o distincție pe care trebuie să o câștigi, iar concurenții au fost foarte determinați în acest sens.

Mini-vacanță gustoasă pe Coasta Amalfitană

No Comments

După cum poate știți, dacă mă urmăriți pe conturile de social media, la sfârșitul verii am avut parte de o mini-vacanță pe Coasta Amalfitană. Și, ca de obicei în toate vacanțele mele, componenta cea mai importantă a fost cea culinară. Merg să gust, să descopăr mâncăruri bune, fie că vorbim de street food sau fine dining.

De regulă, în Italia merg la Roma sau Milano, dar acum mi-am dorit să merg într-un loc mai liniștit, așa că am ales Positano și Coasta Amalfitană, cu tot cu Capri. Este un loc perfect pentru câteva zile, nu mai mult.

La hotelul la care am stat, sus pe versant, de unde aveam o priveliște superbă, aveau și un restaurant cu o stea Michelin, unde am luat cina într-o seară. Bucătarul este italian și destul de tânăr, dar cu o creativitate minunată.

Aici am descoperit un fel de mâncare foarte interesant. Mi-a venit la masă o farfurie care părea că are pe fundul ei niște felii de bacon. Erau impecabile. L-am chemat pe chelner și i-am spus că nu mănânc porc, iar el mi-a zis că știe că am comandat meniu de degustare de pește și legume. De fapt, acele „felii de bacon” erau făcute din vinete prelucrate molecular, cu roșii în ele, foarte concentrate, pentru a obține culoarea cărnii. Nu știu ce tehnică au folosit, pur și simplu m-au lăsat cu gura căscată.

La același hotel am mâncat în alt restaurant, unul doar de pește, un sashimi de pălămidă, cu legume proaspete. Era parțial gătit ca un gravlax, cu trei texturi pe aceeași bucată de carne, la exterior mai marinat, după care un strat intermediar și la interior crud. Era servit cu crostini foarte subțire, făcut de ei, o pâine cu maia cu multe găuri în interior. Am mai mâncat și doradă roșie sălbatică, cu un gust complet diferit de cel al doradelor de crescătorie care se găsesc pe la noi. Iar prețul ei a fost pe măsură.

În Capri am mâncat la un mic restaurant, unde se ajunge cu barca, și unde se mănâncă mai ca acasă, un fel de tavernă grecească, foarte prietenoasă și relaxată, cu paste, salte, pește, cu preparate de street food, dar puse pe mijlocul mesei. Totul era proaspăt, se simțea prospețimea în gură la fiecare îmbucătură.

Oricum, experiența mâncatului de pește pe malul mării este complet diferită de mesele similare din oraș. Iar mâncarea italienească este de o calitate superioară. Au ingrediente foarte bune, de la legume la brânzeturi sau pastele proaspăt făcute.

Acasă după mai bine de un an

No Comments

România este clar casa mea acum. Stau aici de aproape 30 de ani și viața mea curge frumos în țara care m-a adoptat. Însă nu pot să mă desprind de rădăcinile mele, de părinții, familia și prietenii din țara mea natală. Până anul trecut mergeam foarte des în Israel, dar odată cu pandemia și închiderea granițelor, doar video call-urile m-au mai ținut aproape de ai mei, izolați în Hiafa. Însă odată cu relaxările care încep să se simtă peste tot prin lume, am reuști și eu să ajung după mai bine de un an acasă la părinți.

Am plecat împreună cu fiica mea, Lipaz, și am stat două săptămâni, iar ea, având vacanță, a stat la bunici o lună. Părinții mei sunt în vârstă și acum, mai mult ca niciodată, simt nevoia să prețuiesc fiecare clipă alături de ei, iar fiica mea simte la fel. Așa că a petrecut cât de mult timp a putut alături de ei, a gătit cu bunicii, a povestit, dar s-a văzut și cu prietenii de acolo. Am avut și câteva zile o excursie până în Acco, acolo unde m-am născut, de fapt.

Deși țara s-a redeschis și guvernul a ajutat mult mai mult domeniul horeca decât a făcut-o cel din România, multe localuri nu s-au mai redeschis, au dat faliment. În Tel Aviv viața începe să își reia cursul, restaurantele revin la normal, dar în orașul meu, în Haifa, s-au deschis doar tonetele de street food, restaurantele elegante, nu. Poți mânca un falafel sau un humus în oraș, dar cam atât.

Însă chiar și așa, a fost foarte bine pentru mine, a fost distracție pentru că m-am văzut cu prietenii și am stat la povești seară de seară, la o sticlă de vin, povestindu-le despre activitatea mea din România. În plus, am avut mâncarea părinților, de care îmi este mereu dor, deci restaurantele închise de acolo nu mi-au lipsit așa de tare.

Iar acum sper ca întreaga planetă să fie într-o direcție bună și să se deschidă cât mai mult, astfel încât prin septembrie să îmi mai pot acorda câteva zile de vacanță în Israel, de data aceasta în Tel Aviv.

Rutina mea de sport

No Comments

Este o vorbă prin lume că să nu ai încredere într-un bucătar slab, dar eu nu cred așa ceva. Cred că și un bucătar, la fel ca oricine altcineva, trebuie să aibă grijă de corpul său și de sănătatea sa, așa că de ani de zile îmi urmez rutina de sport cu destul de multă strictețe. Iar aceasta este ajutată și de dieta pe care o am.

În perioada stării de urgență mi-am cumpărat o bandă și câteva gantere și am lucrat zilnic acasă. Găteam pentru voi și alergam, cam la asta se rezuma programul meu domestic. După ce am redeschis, însă, a trebuie să mă ocup de foarte multe lucruri, mai ales că pregătesc și niște surprize, așa că sportul s-a strecurat timid în programul meu. Dar sunt bucuros că de săptămâna trecută am reluat activitatea susținută de mers la sală.

Am un antrenor personal cu care mă antrenez de trei ori pe săptămână pentru vreo oră jumătate, două, însă momentan am luat-o ușor după această pauză. Lucrez mult cu greutatea corpului meu și cu greutăți medii, nu vreau să îmi umflu mușchii, vreau doar să am un corp armonios și sănătos.

În zilele în care am program de sală, încep de dimineață cu o budincă de chia cu fructe uscate și fructe proaspete. Am învățat această rețetă de la fiica mea, Daniela, din Germania. Las de cu seară semințele de chia cu lapte de cocos la înmuiat. Dimineață adaug nuci, caju și fructe proaspete. Când ajung la muncă mănânc două ouă și niște biscuiți de cereale.

La prânz, la ora două, mănânc pește cu sparanghel sau spanac și o dată sau de două ori pe săptămână carne. E suficient. Nu mănânc pâine. Mănânc orez, mai ales cel negru, care îmi place mult.

Înainte de sală cam cu jumătate de oră mănânc o banană, care este plină de nutrienți.

Merg la sală după ce termin treaba de prânz la restaurant, pe la 4-5, iar apoi mă întorc și mănânc ceva potrivit, proteină, pește, icre de Manchuria. Nu mănânc în fiecare zi același pește, le schimb, la fel și garniturile. Cel mai târziu mănânc pe la 8-8:30 seara, apoi, până mă culc, poate cel mult un fruct.

Și mai nou mai am o bucurie. În tinerețe, când locuiam în Israel, în Tiberia, am făcut curs de călărie și mi-a plăcut mult. Când am venit în România am mai călărit de câteva ori pe la Corbeanca, dar în acest weekend am ajuns la Săftica, la o herghelie. A fost pentru prima oară după 15 ani când am călărit din nou. Mi-a plăcut mult și sunt hotărât să revin. Aș vrea să merg de acum săptămânal la călărie din nou.

Picnicul copilăriei mele

No Comments

Când eram mic, la mine în Haifa perioada de ieșit și mâncat în natură era mult mai lungă decât este acum aici. Dar pentru că s-a dat startul picnicurilor și în România, mi-am adus aminte de zilele frumoase, când plecam cu toată familia încă de la micul dejun și ne întorceam acasă seara, la apus.

Plecam dimineața, pe la 8-9 și mama pregătea totul de mâncare pentru întreaga zi. Aveam un coș mare în care punea preparatele gata făcute și puse în caserole de plastic și începeam chiar cu mic dejunul pentru care mama făcea omletă cu brânză și roșii și pâine proaspătă. Tot pentru prima parte a zilei mai pregătea și fructe de sezon și un fel de pateuri din aluat foietaj pe care le umplea fie cu ciocolată, fie cu gem sau chiar și cu brânză dulce cu stafide.

De băut aveam mereu rosatta, un fel de sirop făcut din migdale, pe care îl diluam cu apă și lăsam sticlele de cu seară la frigider, ca să fie numai bun dimineața. Migdalele se fierb cu zahăr 5-6 ore, ca să fie o concentrație foarte puternică. Din acest sirop se pune o lingură la un pahar cu apă în care mai puneam și mentă.

Pentru prânz, în alte cutii, mama pregătea șnițel și chiftele de cartofi. Totul rece, ca să fie ușor de mâncat la picnic. Mai făcea alături și o mâncare de fasole galbenă păstăi, cu usturoi și ulei de măsline. Totul foarte simplu, fără sosuri greu de mâncat. Aveam și legume proaspete, dar și legume murate. Ardeiul iute murat era delicios! Sau alte dăți nu făcea șnițele, ci friptură de vită, gătită pe îndelete la cuptor cu o zi înainte, lăsată să se răcească și apoi tăiată felii subțiri. Ca alternativă la chifteluțele de cartofi, mama mai pregătea și chiftele de dovlecei cu mărar. Separat mai era și un sos remoulade cel mai adesea. Aveam cutie frigorifică, ca să se păstreze totul proaspăt până spre seară.

Pentru dulciuri mama aducea prăjituri mai uscate, care să reziste bine, precum makroudh sau cheabakia.

Mama și tata își luau și o sticlă de vin și stăteam toți relaxați, era o zi de liniște și joacă pentru noi toți.

Care este diferența între un restaurant fine dining și un bistro

No Comments

După cum probabil că știți, numele meu este în prezent legat de două restaurante, cu pretenții și meniuri diferite, Joseph, un restaurant de fine dining situat în zona de Nord a Capitalei, și Caju, un bistro aflat într-o zonă dinamică din Centru. După cum spuneam, cele două au meniuri și abordări diferite, răspunzând astfel unor nevoi diferite.

Așa că m-am gândit să vă povestesc astăzi un pic despre diferențele dintre cele două tipuri de restaurante pentru a ști data viitoare, după ce ne vom relua viețile normale, unde să ieșiți la masă în funcție de ocazie, buget și chef.

Poate că prima diferență pe care cineva o observă între cele două este prețul, deși acesta nu face decât să reflecte toate celelalte aspecte.

Un restaurant fine dining prezintă un meniu bazat pe ingrediente mai scumpe, compuse în feluri de mâncare ce necesită procese tehnologice mai îndelungate și deci mult mai multă muncă din partea personalului din bucătărie, în vreme ce un bistro are un meniu mai de bază, cu preparate inspirate de regulă din bucătăria internațională, care sunt cunoscute publicului larg, și ce necesită un proces tehnologic mai restrâns și materie primă ceva mai accesibilă.

Un alt aspect pe care prețurile din meniu îl reflectă este ambianța. În vreme de într-un bistro, de la design la mobilier și tacâmuri, toate sunt procurate din magazine accesibile, pentru un local fine dining, designul și accesoriile sunt unele de lux.

Servirea este și ea diferită, pentru restaurantul elegant fiind nevoie de o anumită etichetă de servire din partea chelnerilor, în vreme ce într-un bistro aceasta poate fi mult mai relaxată. De asemenea, un restaurant fine dining trebuie să aibă neapărat un somelier care să le recomande clienților alegerile de vin potrivite cu felurile de mâncare dorite.

Și să nu uităm de ocazie. Nu toată lumea își permite să mănânce zilnic într-un restaurant fine dining. Și, chiar și dacă își permite, poate că nu vrea, poate că are poftă de un burger ca la carte sau o shakshuka. Așadar, generic vorbind, restaurantele de fine dining sunt pentru ocazii speciale sau mese mai protocolare, în vreme ce bistrourile sunt la îndemâna oricui, în orice moment.

Până atunci, însă, stăm acasă!

Și eu greșesc!

No Comments

Da, am o vastă experiență în bucătărie, știu să rezolv tot felul de probleme apărute din mers, dar asta nu înseamnă că m-am născut învățat. Am greșit și eu mult la viața mea, greșeli la care acum privesc înapoi cu un zâmbet în colțul gurii, chiar dacă la momentul respectiv a fost o mică dramă. Așa că vă las și pe voi să vă amuzați, dar și să învățați din greșelile mele. Evident, asta nu va garanta că nu le veți face și voi pe ale voastre.

Am încercat odată să scurtez procesul de gătire când învățam să facem consome, o supă clară. Ar fi durat 10 ore să pregătim rețeta tradițională și am încercat să fentez. Nu am respectat toate etapele ca să iasă supa ca la carte, dar am înțeles la timp că nu se poate sari nici o etapă.

Altădată, în loc să pun oasele de vită la cuptor și apoi să le folosesc pentru sos, le am pus crude și sosul nu a ieșit cum trebuie. În plus, o greșeală pe care o făceam adesea în tinerețe cu sosul brun era să nu îl degresez constant (se scoate periodic grăsimea care se ridică) și să nu-l dublu strecor. Acum o fac cum trebuie, întâi prin sită și apoi prin tifon, dar când eram mic săream etapa cu tifonul, iar rezultatul se vede clar în farfurie. Sosul astfel pregătit este mult mai catifelat.

Când am făcut la un moment dat supă de bază de pește, am pus totul de la început la fiert, deși regula pentru o supă de bază bună este să dai un clocot peștele, să scurgi apa și apoi să pui peștele și legumele la fiert.

Pe vremea tinereții mele nu era cuptor cu cronometru. Am pus puiul, m-am luat cu altceva și am uitat de cuptor. Am ars multă carne la viața mea, pe vremuri voiam să fac mai multe deodată și încă nu aveam capacitatea de a mă coordona perfect.

O altă greșeală pe care o fac mulți este să nu renunțe le bijuterii când intră în bucătărie. Mie mi-a căzut inelul în carne și am realizat abia acasă că nu-l mai am. M-am întors înainte să înceapă service-ul. Am scos toată salata, am găsit inelul și am salvat service-ul. Și din aceeași categorie, pentru femei, este important să fie fără ojă sau lac de unghii, iar acestea să fie scurte.

E firesc să greșim, important este, însă, ce învățăm din ele. Cu clienții, de cele mai multe ori, ai o singură șansă să greșești.

Cele 10 porunci ale unui chef de succes

No Comments

Lumea se uită la mine și la alți bucătari care și-au făcut un renume și consideră că am avut noroc. Și mai sunt și emisiunile de televiziune care scot chefi cunoscuți peste noapte. Și cred că poate puțini din cei care nu lucrează efectiv în bucătării profesionale știu câtă muncă și dăruire este nevoie pentru a ajunge la un nivel superior în această meserie.

Așa că am făcut un decalog al celor mai importante porunci pe care bucătarul trebuie să le îndeplinească pentru a ajunge chef.

1. Trebuie să iubești meseria

Poate cea mai importantă dintre toate este pasiunea, să iubești ceea ce faci. Când intri aici trebuie să te dedici 100% muncii și plăcerii de a o face. Nu ai ceas, nu te uiți când pleci acasă. Și, de cele mai multe ori, nu ai weekend-uri, Sărbători… Tocmai din aceste motive trebuie să faci cu pasiune gătitul, pentru că altfel nu vei găsi o motivație care să te țină departe de familie atât de multe ore.

2. Răbdare și nervi de fier

Ambele sunt calități foarte necesare într-o bucătărie în care uneori nervii pot fi întinși la maximum.

3. Colaborare bună cu echipa

Această poruncă este legată de cea de-a doua. Acasă, în bucătăria proprie, ești singur de cele mai multe ori, însă într-o bucătărie profesională depinzi de acțiunile întregii echipe, de la spălătorul de vase la executive chef. Și atunci trebuie să știi să colaborezi cu colegii, să contribuiți împreună la realizarea unor feluri delicioase.

4. Imaginație

Sigur, și fără acest atribut poți fi un bucătar bun, poți executa cu grijă diverse preparate, însă pentru a fi un chef excelent trebuie să ai viziune, să înțelegi ingredientele și să le combini în feluri inedite, care să atragă atenția publicului, chiar și dacă gătești un fel de mâncare tradițional.

5. Gustul

Și această poruncă este legată de cea de mai sus. Pentru că împreună cu imaginația trebuie să ai și gust. Gustul se mai educă, într-adevăr, însă este și un talent, ceva cu care te naști și care vine în ajutorul tău atunci când compui preparate culinare.

6. Respect pentru ingrediente

Și dacă tot ai fost înzestrat cu gust, atunci fii respectuos față de ingredientele pe care le ai în față, folosește-le la maximum, pune-le în valoare cu mirodeniile potrivite și nu le găti excesiv de mult, pentru a nu le strica texturile și a le pierde elementele nutritive.

7. Curiozitate permanentă

Meseria de bucătar nu se termină când dai tunica jos și te întorci acasă. Nu, ea este un mod de viață, așa că descoperirea permanentă de noi bucătării, vizitarea altor restaurante în calitate de client, dar și de învățăcel în stagii de practică, studierea de rețete noi, toate acestea ar trebui să facă parte din viața cotidiană a unui chef.

8. Ordine și curățenie

Acestea sunt esențiale în orice bucătărie. Nu doar datorită siguranței alimentare, cu care nu te poți juca, dar și pentru a-ți ușura munca. O bucătărie bine organizată și corespunzător curățată va fluidiza treaba bucătarului în timpul service-ului.

9. Să nu sară etapele

Cum ziceam și la început, nu ajungi chef peste noapte. Chiar dacă ai talent, ai gust, bucătăria se învață de la posturile cele mai de jos, astfel vei ști și cum să ții curățenia și cum să pregătești ingredientele de bază, și cum să organizezi posturile de lucru, dar și cum să interacționezi cu oamenii de pe celelalte posturi.

10. Nu ești bucătar dacă nu știi baza, pe toate zonele din bucătărie

Dar și din afara ei, aș putea adăuga. Cum am zis și mai sus, creșterea treptată, de la un post la altul este esențială și trecerea prin diversele departamente ale unei bucătării este foarte importantă. Însă pentru a fi un chef excelent este necesar să îți cunoști și ingredientele, așa că vorbește cu furnizorii și vizitează-le afacerile, învață despre cum ingredientele sunt produse, te va ajuta în procesul de gătire ulterior.

Mâncarea tunisiană pe care să o încercați în vacanță sau acasă

No Comments

În lunile trecute v-am povestit despre preparate tradiționale ale moștenirii mele culturale, pe care vi le recomandă să le gustați atunci când ajungeți în vacanță în Israel sau Maroc. Însă rădăcinile mele vin și din Tunisia, așa că iată-mă acum, în fața voastră, cu un meniu tunisian pe care nu ar trebui să îl ratați.

Cel mai popular street food tunisian este fricassee, un fel de sandviș făcut într-o chiflă prăjită, ca o gogoașă. Aceasta se taie și se umple cu o salată făcută din ardei iute, usturoi, sare, ulei de măsline tăiate mărunt, un strat de harissa, cartofi la cuptor tăiați felii, roșii, anșoa, ou fiert moale, măsline, lămâi confiate, uneori ton din conservă sau făcut în casă și capere.

Supa tradițional tunisiană se numește nikitouches, de la pastele de casă ce se folosesc în ea și au aceeași denumire. Se face o supă de pui concentrată în care se pun aceste paste. Țin minte cum bunica mea făcea acasă, în Tiberia, coca din făină cu griș și modela un fir foarte lung și subțire ca spaghetti, pe care apoi îl rupea în bucățele mici, mai mici decât un bob de mazăre. Făcea sute de mii de astfel de bucățele. Le lăsa apoi la soare la uscat vreo două zile. Când supa este bine fiartă, se pune nikitouches în supă și se mai fierbe foarte puțin.

Acasă se mai mănâncă cuscus, ca și în celelalte țări din zonă, însă în Tunisia cuscusul se mănâncă cu pește. Acesta, preferabil gruper, se pregătește cu harissa, bulion, roșii proaspete, usturoi, curcumă, chimion, sare, piper și lămâi confiate. Se lasă totul la fiert. Această mâncare se pregătește la evreii tunisieni marțea sau vinerea.

Mai există și cuscus-ul cu fasole. Așa cum la noi se face iahnia de fasole cu sos de roșii, ceva similar, dar cu aromele tunisiene se face și acolo. Sosul se face cu ceapă, usturoi, chimen, chimion, curcuma, roșii. Separat se fierbe ceafă de vită, care are multă grăsime. Supa aceasta se pune la fasole. Tradițional, această mâncare de fasole se mănâncă cu curcus cu bame și pepene galben rece. Aici poate părea ciudată combinația. Dar așa este acolo.

Dulcele tradițional din zona aceea sunt prăjituri mai uscate, precum debla și makroudh, despre care vă povestesc în cartea mea, Joseph Hadad Omul.

Și mai găsim cigar, niște dulciuri făcute din foietaj rulat ca un trabuc, umplute cu migdale sau arahide zdrobite și amestecate cu gălbenuș, un pic de sare și scorțișoară. Se prăjesc și se servesc îmbibate cu un sirop aromat cu zeamă de lămâie și vanilie. Există migdale dulci și amare, iar pentru acest desert se folosesc 90% migdale dulci și 10%, amare.

Băutura tradițională din zonă este rosetta. Este un sirop de migdale proaspete, proaspăt culese, când sâmburele este încă alb. Acestea se toacă și se pun la fiert cu zahăr 10-12 ore. Se obține un sirop concentrat, care se pune la păstrat. Se servește apoi diluat cu apă.