România este clar casa mea acum. Stau aici de aproape 30 de ani și viața mea curge frumos în țara care m-a adoptat. Însă nu pot să mă desprind de rădăcinile mele, de părinții, familia și prietenii din țara mea natală. Până anul trecut mergeam foarte des în Israel, dar odată cu pandemia și închiderea granițelor, doar video call-urile m-au mai ținut aproape de ai mei, izolați în Hiafa. Însă odată cu relaxările care încep să se simtă peste tot prin lume, am reuști și eu să ajung după mai bine de un an acasă la părinți.

Am plecat împreună cu fiica mea, Lipaz, și am stat două săptămâni, iar ea, având vacanță, a stat la bunici o lună. Părinții mei sunt în vârstă și acum, mai mult ca niciodată, simt nevoia să prețuiesc fiecare clipă alături de ei, iar fiica mea simte la fel. Așa că a petrecut cât de mult timp a putut alături de ei, a gătit cu bunicii, a povestit, dar s-a văzut și cu prietenii de acolo. Am avut și câteva zile o excursie până în Acco, acolo unde m-am născut, de fapt.

Deși țara s-a redeschis și guvernul a ajutat mult mai mult domeniul horeca decât a făcut-o cel din România, multe localuri nu s-au mai redeschis, au dat faliment. În Tel Aviv viața începe să își reia cursul, restaurantele revin la normal, dar în orașul meu, în Haifa, s-au deschis doar tonetele de street food, restaurantele elegante, nu. Poți mânca un falafel sau un humus în oraș, dar cam atât.

Însă chiar și așa, a fost foarte bine pentru mine, a fost distracție pentru că m-am văzut cu prietenii și am stat la povești seară de seară, la o sticlă de vin, povestindu-le despre activitatea mea din România. În plus, am avut mâncarea părinților, de care îmi este mereu dor, deci restaurantele închise de acolo nu mi-au lipsit așa de tare.

Iar acum sper ca întreaga planetă să fie într-o direcție bună și să se deschidă cât mai mult, astfel încât prin septembrie să îmi mai pot acorda câteva zile de vacanță în Israel, de data aceasta în Tel Aviv.

Când eram mic, la mine în Haifa perioada de ieșit și mâncat în natură era mult mai lungă decât este acum aici. Dar pentru că s-a dat startul picnicurilor și în România, mi-am adus aminte de zilele frumoase, când plecam cu toată familia încă de la micul dejun și ne întorceam acasă seara, la apus.

Plecam dimineața, pe la 8-9 și mama pregătea totul de mâncare pentru întreaga zi. Aveam un coș mare în care punea preparatele gata făcute și puse în caserole de plastic și începeam chiar cu mic dejunul pentru care mama făcea omletă cu brânză și roșii și pâine proaspătă. Tot pentru prima parte a zilei mai pregătea și fructe de sezon și un fel de pateuri din aluat foietaj pe care le umplea fie cu ciocolată, fie cu gem sau chiar și cu brânză dulce cu stafide.

De băut aveam mereu rosatta, un fel de sirop făcut din migdale, pe care îl diluam cu apă și lăsam sticlele de cu seară la frigider, ca să fie numai bun dimineața. Migdalele se fierb cu zahăr 5-6 ore, ca să fie o concentrație foarte puternică. Din acest sirop se pune o lingură la un pahar cu apă în care mai puneam și mentă.

Pentru prânz, în alte cutii, mama pregătea șnițel și chiftele de cartofi. Totul rece, ca să fie ușor de mâncat la picnic. Mai făcea alături și o mâncare de fasole galbenă păstăi, cu usturoi și ulei de măsline. Totul foarte simplu, fără sosuri greu de mâncat. Aveam și legume proaspete, dar și legume murate. Ardeiul iute murat era delicios! Sau alte dăți nu făcea șnițele, ci friptură de vită, gătită pe îndelete la cuptor cu o zi înainte, lăsată să se răcească și apoi tăiată felii subțiri. Ca alternativă la chifteluțele de cartofi, mama mai pregătea și chiftele de dovlecei cu mărar. Separat mai era și un sos remoulade cel mai adesea. Aveam cutie frigorifică, ca să se păstreze totul proaspăt până spre seară.

Pentru dulciuri mama aducea prăjituri mai uscate, care să reziste bine, precum makroudh sau cheabakia.

Mama și tata își luau și o sticlă de vin și stăteam toți relaxați, era o zi de liniște și joacă pentru noi toți.