…Și spun și eu ce am pe suflet.

De când mă știu, am muncit. Mult, fără să crâcnesc, fără să mă plâng, știind că e singura cale de reușită, singura cale de a face performanță. Banii eu fost mereu o consecință pentru mine, nu un scop. De altfel, tot ce mi-am dorit, a fost să creez repere în gastronomie, să gătesc până în ultima clipă și să las ceva în urmă copiilor mei, să pornească cu un sprijin în jungla vieții. Tot ce am construit până azi a pornit de la un vis propriu, enorm de multă muncă și o echipă fantastică pe care am reușit să o formez și să mă ajute să transform visurile în realitate.

Nu sunt atras de mașini, vile, extravaganțe, vacanțe exotice. Chiar și plecările pe alte meleaguri, au un singur numitor comun. Cercetarea în gastronomie, merg să testez locuri noi, abordări, să văd cum se simte și se mișcă lucrurile în alte bucătării ale lumii.

Până la vârsta asta, am trăit și văzut multe, dar ceea ce se întâmplă anul acesta, nu am crezut că voi trăi. Ceea ce nu înțeleg mulți este că aceasta nu e doar o criză sanitară, este și una identitară pentru foarte mulți. Iar noi, din domeniul Horeca, ne întrebăm zi de zi cum arată mâine? Un mâine imprevizibil, în ceață, ca fata Morgana din deșert.

E o perioadă în care te aștepți ca oamenii să fie mai uniți, mai empatici, mai aproape, mai împreună, pur și simplu mai buni. Doar că, uneori, descoperi că exact astfel de perioade arată omul fix așa cum e, gol.

Când s-a decis închiderea totală a restaurantelor, la jumătatea lunii martie, brusc și imprevizibil, eram la o lună distanță de lansarea celui mai nou concept, MACE by Joseph Hadad, o transpunere a vieții mele din Maroc, locul de baștină al mamei mele. Am visat acest loc mai mulți ani la rând. De altfel, fiecare proiect lansat de mine, a fost un tribut adus familiei mele și locurilor de unde provin. Pentru că datorită lor am reușit, în primul rând. Dar și pentru că bucătăria marocană și cea orientală îndeosebi, are ceva aparte, te poartă cu simțurile în colțuri nebănuite.

Și iată-mă, alături de echipă, în martie, întrebându-ne ce să facem. La acel moment, încă speram să fie totul un coșmar, care să se termine repede. Și am decis să ne ținem de planul inițial, cu decalarea lansării până  la momentul revenirii activității. Doar că, planurile noastre aveau să se dovedească nefezabile, pentru că perioada de lockdown a însemnat și un blocaj cu lucrările, cu importurile, cu oamenii. Cu plățile făcute în avans, cu toate speranțele răvășite, am știut un singur lucru. Că trebuie să fac orice pentru a îmi proteja oamenii. Nimic nu a contat în acel moment pentru mine.

JOSEPH by Joseph Hadad, restaurantul de fine dinning lansat în 2013 cu multă trudă și pasiune, era deja în planuri de relocare încă de la finalul anului 2019. Găsisem și semnasem actele pentru noul spațiu, iar criza sanitară ne-a prins cu planurile de design pentru noul spațiu aproape finalizate și un plan de redeschidere pe final de 2020. Pentru că în acel moment, MACE era deja aproape de finalizare, cu o dată de lansare planificată pentru luna aprilie, stabilisem împreună cu echipa că e bine să lăsăm o distanță între cele 2, astfel încât să nu facem lucrurile pe grabă și să poată avea fiecare concept timp suficient de rodaj. Locul unde a început povestea JOSEPH este o casă superbă, veche de mai bine de 100 de ani, cu o grădină frumoasă, dar și un spațiu în care am investit enorm pentru a îl transforma în locul minunat pe care îl apreciau atât de mult oaspeții. La momentul debutului crizei, eram prea avansat cu MACE, ca să pot renunța la planurile inițiale, așa că a fost nevoie să îmi calc pe inimă și să fac orice pentru a salva echipa. Așadar, decizia firească a fost să renunț mult mai repede decât aș fi vrut la spațiul JOSEPH și să aloc toate resursele de timp, bani și energie pe continuarea MACE. O altă decizie firească a fost să relochez echipa JOSEPH la MACE, ca să le asigur continuitate în muncă.

Au urmat două luni, între martie și mai, în care am făcut și refăcut schemele și calculele de sute de ori. Am pus la bătaie tot ce aveam, ca să supraviețuim. Tot ce am eu, spun eu pentru că nu am nici un asociat, am pus la bătaie ca să putem continua planurile și să putem păstra echipa.

Nu mi-am mai dorit din acel moment decât să supraviețuim, să rămânem împreună, am simțit de atunci că va fi un an de cumpănă.

Astăzi, la 5 luni de la declanșarea crizei, mulți au cedat deja, nu au mai rezistat, au închis. Oameni cu visuri ca ale mele, cu planuri, cu echipe, au fost nevoiți să renunțe la tot, au pierdut. Și atunci, te gândești cumva că, în final, suntem noi cu mintea și mâinile noastre. Nu mai contează nici faima, nici aprecierile, nici critica, nici premiile, toate acestea pălesc.

Că tot veni vorba, am primit mereu critica cu deschidere, chiar am încurajat oamenii să spună ce simt vizavi de munca mea. Am acceptat și apreciat critica în aceeași măsură ca și laudele. Desigur, atâta vreme cât este constructivă, cât ajută la evoluție. Am acceptat cu drag și premiile și aprecierile publice, cu toate că nu le-am vânat niciodată, faima nu mă hrănește. Sigur, tuturor ne plac aplauzele la scenă, îți dau o stare anume și încredere că ceva faci bine, dar nu am considerat niciodată că mi se cuvine ceva. Trăiești mai bine și mai liber așa.

Ce vroiam să spun defapt, printre altele?
Vroiam să îi mulțumesc public domnului Butunoiu pentru că ne-a vizitat de curând la MACE și că a fost dornic să descopere universul creat acolo, gusturile marocane. Îi mulțumesc și pentru critică, de altfel caracteristică. Doar că, recitind, îmi dau seama că a depășit cu mult linia fină a criticii constructive, transformând scrierea mai degrabă în judecată, chiar și cu ceva informații neverificate și aruncate în text. Și atunci, nu pot să nu mă întreb. Cu ce drept judecați munca unui om, pe care în esență nu îl cunoașteți? Ați condus un business în acest domeniu și ați coordonat o echipă de peste 100 de oameni măcar 1 zi? Dar stați, chiar ați condus un business în domeniu, doar că ați închis repede. Prea repede ca să înțelegeți dimensiunea și greutățile acestei industrii. O industrie greu încercată în aceste momente, care poate ar merita mai multă înțelegere, ba chiar aprecieri publice pentru cei care nu renunță, pentru cei care au ținut de oameni indiferent de sacrificii. Pentru că aceia sunt, domnule Butunoiu, adevărații supraviețuitori. Cei care au ales, atunci când totul în jurul lor se destrăma, să continue, să aibă curaj, să investească ce au, ba chiar și ce nu au. Mi-ar fi plăcut să citesc despre acești oameni mai mult.

Altfel, vă apreciez în continuare, vă doresc succes, dar vă rog respectuos să uitați de mine de aici  înainte, să nu mă mai invitați la evenimentele dumneavoastră, să nu mă mai premiați. Nu în ultimul rând, învățați să fiți om!

Al vostru,

Joseph