Mă știți de-acum. Pe lângă faptul că sunt un profesionist serios, am și eu sensibilitățile mele. Amintirile despre copilărie îmi trezesc mereu emoții puternice, mă încarcă pozitiv.

Îmi place să povestesc despre bunicii mei, despre părinți, despre începuturile carierei mele pentru că, deși nu toate aceste aduceri aminte sunt vesele, mă țin cu picioarele pe pământ și îmi arată ce este important în viață.

M-am născut în orașul Haifa din Israel dintr-o mamă marocană și un tată tunisian. Acasă la părinți bucătăria era locul unui mix de culturi. Tata, care era și el bucătar șef pe un vas, ne-a învățat, pe mine și cei doi frați ai mei, că trebuie să mâncăm cât mai mult pește. Carnea nu intra prea des în meniul nostru și încerc să respect și astăzi învățăturile primite de la tatăl meu. Tot ceea ce se gătea era un amestec de gastronomie tunisiană și marocană. Tata a învățat din cultura mamei, iar ea de la el. Este chiar o poveste legată de chiftelele pe care tata le făcea și pe care și astăzi mă roagă copiii să le fac atunci când ne întâlnim. Rețeta este moștenită de la bunica mea, mama tatălui meu, care trebuie să găsească la fiecare masă soluții să hrănească 10 copii și 2 adulți. Avea chiftelele astea care conțineau puțină carne și multe, multe legume. Erau atât de hrănitoare și de bune, încât și astăzi când le gust îmi vin în suflet amintiri frumoase. Lintea, fasolea și năutul erau ingredientele de bază ale mâncărurilor pe care le făceau părinții mei. Era după cel de-al doilea război mondial, era multă sărăcie, dar ei au găsit soluții să ne hrănească bine și sănătos.

Pentru mine mâncarea este și emoție și de aceea nu am nevoie de feluri de mâncare sofisticate pentru a fi mulțumit. Chiar și la restaurantul Caju am introdus în meniu preparate de inspirație marocană care mă poartă înapoi cu gândul la vremea când eram copil. Nu am avut bogății mari atunci când am fost mic, dar, cu siguranță am fost fericit.

Tata a fost cel care m-a îndrumat către cariera de bucătar. A fost un sfat pragmatic, mânat de dorința de a mă feri de foamete. Era convins că în felul acesta voi avea măcar ce să mănânc. El a fost un bucătar foarte bun, care a gătit pentru președinții Israelului. Eu am vrut mai mult de-atât și după ce am terminat școala de bucătari care a durat trei ani am muncit foarte mult ca să ajung cât mai sus. Voiam să lucrez în restaurante mari, să fac lucruri mărețe. Chiar dacă am pornit de la curățat cartofi și spălat vase, nu regret. Nu aș fi ajuns azi, aici, nu aș fi putut aprecia munca celor din echipa mea, dacă nu o făceam și eu la rândul meu.

Al vostru,

Joseph