chefjosephhadad.ro

POVEȘTI DE VIAȚĂ

Care este diferența între un restaurant fine dining și un bistro

No Comments

După cum probabil că știți, numele meu este în prezent legat de două restaurante, cu pretenții și meniuri diferite, Joseph, un restaurant de fine dining situat în zona de Nord a Capitalei, și Caju, un bistro aflat într-o zonă dinamică din Centru. După cum spuneam, cele două au meniuri și abordări diferite, răspunzând astfel unor nevoi diferite.

Așa că m-am gândit să vă povestesc astăzi un pic despre diferențele dintre cele două tipuri de restaurante pentru a ști data viitoare, după ce ne vom relua viețile normale, unde să ieșiți la masă în funcție de ocazie, buget și chef.

Poate că prima diferență pe care cineva o observă între cele două este prețul, deși acesta nu face decât să reflecte toate celelalte aspecte.

Un restaurant fine dining prezintă un meniu bazat pe ingrediente mai scumpe, compuse în feluri de mâncare ce necesită procese tehnologice mai îndelungate și deci mult mai multă muncă din partea personalului din bucătărie, în vreme ce un bistro are un meniu mai de bază, cu preparate inspirate de regulă din bucătăria internațională, care sunt cunoscute publicului larg, și ce necesită un proces tehnologic mai restrâns și materie primă ceva mai accesibilă.

Un alt aspect pe care prețurile din meniu îl reflectă este ambianța. În vreme de într-un bistro, de la design la mobilier și tacâmuri, toate sunt procurate din magazine accesibile, pentru un local fine dining, designul și accesoriile sunt unele de lux.

Servirea este și ea diferită, pentru restaurantul elegant fiind nevoie de o anumită etichetă de servire din partea chelnerilor, în vreme ce într-un bistro aceasta poate fi mult mai relaxată. De asemenea, un restaurant fine dining trebuie să aibă neapărat un somelier care să le recomande clienților alegerile de vin potrivite cu felurile de mâncare dorite.

Și să nu uităm de ocazie. Nu toată lumea își permite să mănânce zilnic într-un restaurant fine dining. Și, chiar și dacă își permite, poate că nu vrea, poate că are poftă de un burger ca la carte sau o shakshuka. Așadar, generic vorbind, restaurantele de fine dining sunt pentru ocazii speciale sau mese mai protocolare, în vreme ce bistrourile sunt la îndemâna oricui, în orice moment.

Până atunci, însă, stăm acasă!

Și eu greșesc!

No Comments

Da, am o vastă experiență în bucătărie, știu să rezolv tot felul de probleme apărute din mers, dar asta nu înseamnă că m-am născut învățat. Am greșit și eu mult la viața mea, greșeli la care acum privesc înapoi cu un zâmbet în colțul gurii, chiar dacă la momentul respectiv a fost o mică dramă. Așa că vă las și pe voi să vă amuzați, dar și să învățați din greșelile mele. Evident, asta nu va garanta că nu le veți face și voi pe ale voastre.

Am încercat odată să scurtez procesul de gătire când învățam să facem consome, o supă clară. Ar fi durat 10 ore să pregătim rețeta tradițională și am încercat să fentez. Nu am respectat toate etapele ca să iasă supa ca la carte, dar am înțeles la timp că nu se poate sari nici o etapă.

Altădată, în loc să pun oasele de vită la cuptor și apoi să le folosesc pentru sos, le am pus crude și sosul nu a ieșit cum trebuie. În plus, o greșeală pe care o făceam adesea în tinerețe cu sosul brun era să nu îl degresez constant (se scoate periodic grăsimea care se ridică) și să nu-l dublu strecor. Acum o fac cum trebuie, întâi prin sită și apoi prin tifon, dar când eram mic săream etapa cu tifonul, iar rezultatul se vede clar în farfurie. Sosul astfel pregătit este mult mai catifelat.

Când am făcut la un moment dat supă de bază de pește, am pus totul de la început la fiert, deși regula pentru o supă de bază bună este să dai un clocot peștele, să scurgi apa și apoi să pui peștele și legumele la fiert.

Pe vremea tinereții mele nu era cuptor cu cronometru. Am pus puiul, m-am luat cu altceva și am uitat de cuptor. Am ars multă carne la viața mea, pe vremuri voiam să fac mai multe deodată și încă nu aveam capacitatea de a mă coordona perfect.

O altă greșeală pe care o fac mulți este să nu renunțe le bijuterii când intră în bucătărie. Mie mi-a căzut inelul în carne și am realizat abia acasă că nu-l mai am. M-am întors înainte să înceapă service-ul. Am scos toată salata, am găsit inelul și am salvat service-ul. Și din aceeași categorie, pentru femei, este important să fie fără ojă sau lac de unghii, iar acestea să fie scurte.

E firesc să greșim, important este, însă, ce învățăm din ele. Cu clienții, de cele mai multe ori, ai o singură șansă să greșești.

Cele 10 porunci ale unui chef de succes

No Comments

Lumea se uită la mine și la alți bucătari care și-au făcut un renume și consideră că am avut noroc. Și mai sunt și emisiunile de televiziune care scot chefi cunoscuți peste noapte. Și cred că poate puțini din cei care nu lucrează efectiv în bucătării profesionale știu câtă muncă și dăruire este nevoie pentru a ajunge la un nivel superior în această meserie.

Așa că am făcut un decalog al celor mai importante porunci pe care bucătarul trebuie să le îndeplinească pentru a ajunge chef.

1. Trebuie să iubești meseria

Poate cea mai importantă dintre toate este pasiunea, să iubești ceea ce faci. Când intri aici trebuie să te dedici 100% muncii și plăcerii de a o face. Nu ai ceas, nu te uiți când pleci acasă. Și, de cele mai multe ori, nu ai weekend-uri, Sărbători… Tocmai din aceste motive trebuie să faci cu pasiune gătitul, pentru că altfel nu vei găsi o motivație care să te țină departe de familie atât de multe ore.

2. Răbdare și nervi de fier

Ambele sunt calități foarte necesare într-o bucătărie în care uneori nervii pot fi întinși la maximum.

3. Colaborare bună cu echipa

Această poruncă este legată de cea de-a doua. Acasă, în bucătăria proprie, ești singur de cele mai multe ori, însă într-o bucătărie profesională depinzi de acțiunile întregii echipe, de la spălătorul de vase la executive chef. Și atunci trebuie să știi să colaborezi cu colegii, să contribuiți împreună la realizarea unor feluri delicioase.

4. Imaginație

Sigur, și fără acest atribut poți fi un bucătar bun, poți executa cu grijă diverse preparate, însă pentru a fi un chef excelent trebuie să ai viziune, să înțelegi ingredientele și să le combini în feluri inedite, care să atragă atenția publicului, chiar și dacă gătești un fel de mâncare tradițional.

5. Gustul

Și această poruncă este legată de cea de mai sus. Pentru că împreună cu imaginația trebuie să ai și gust. Gustul se mai educă, într-adevăr, însă este și un talent, ceva cu care te naști și care vine în ajutorul tău atunci când compui preparate culinare.

6. Respect pentru ingrediente

Și dacă tot ai fost înzestrat cu gust, atunci fii respectuos față de ingredientele pe care le ai în față, folosește-le la maximum, pune-le în valoare cu mirodeniile potrivite și nu le găti excesiv de mult, pentru a nu le strica texturile și a le pierde elementele nutritive.

7. Curiozitate permanentă

Meseria de bucătar nu se termină când dai tunica jos și te întorci acasă. Nu, ea este un mod de viață, așa că descoperirea permanentă de noi bucătării, vizitarea altor restaurante în calitate de client, dar și de învățăcel în stagii de practică, studierea de rețete noi, toate acestea ar trebui să facă parte din viața cotidiană a unui chef.

8. Ordine și curățenie

Acestea sunt esențiale în orice bucătărie. Nu doar datorită siguranței alimentare, cu care nu te poți juca, dar și pentru a-ți ușura munca. O bucătărie bine organizată și corespunzător curățată va fluidiza treaba bucătarului în timpul service-ului.

9. Să nu sară etapele

Cum ziceam și la început, nu ajungi chef peste noapte. Chiar dacă ai talent, ai gust, bucătăria se învață de la posturile cele mai de jos, astfel vei ști și cum să ții curățenia și cum să pregătești ingredientele de bază, și cum să organizezi posturile de lucru, dar și cum să interacționezi cu oamenii de pe celelalte posturi.

10. Nu ești bucătar dacă nu știi baza, pe toate zonele din bucătărie

Dar și din afara ei, aș putea adăuga. Cum am zis și mai sus, creșterea treptată, de la un post la altul este esențială și trecerea prin diversele departamente ale unei bucătării este foarte importantă. Însă pentru a fi un chef excelent este necesar să îți cunoști și ingredientele, așa că vorbește cu furnizorii și vizitează-le afacerile, învață despre cum ingredientele sunt produse, te va ajuta în procesul de gătire ulterior.

Mâncarea tunisiană pe care să o încercați în vacanță sau acasă

No Comments

În lunile trecute v-am povestit despre preparate tradiționale ale moștenirii mele culturale, pe care vi le recomandă să le gustați atunci când ajungeți în vacanță în Israel sau Maroc. Însă rădăcinile mele vin și din Tunisia, așa că iată-mă acum, în fața voastră, cu un meniu tunisian pe care nu ar trebui să îl ratați.

Cel mai popular street food tunisian este fricassee, un fel de sandviș făcut într-o chiflă prăjită, ca o gogoașă. Aceasta se taie și se umple cu o salată făcută din ardei iute, usturoi, sare, ulei de măsline tăiate mărunt, un strat de harissa, cartofi la cuptor tăiați felii, roșii, anșoa, ou fiert moale, măsline, lămâi confiate, uneori ton din conservă sau făcut în casă și capere.

Supa tradițional tunisiană se numește nikitouches, de la pastele de casă ce se folosesc în ea și au aceeași denumire. Se face o supă de pui concentrată în care se pun aceste paste. Țin minte cum bunica mea făcea acasă, în Tiberia, coca din făină cu griș și modela un fir foarte lung și subțire ca spaghetti, pe care apoi îl rupea în bucățele mici, mai mici decât un bob de mazăre. Făcea sute de mii de astfel de bucățele. Le lăsa apoi la soare la uscat vreo două zile. Când supa este bine fiartă, se pune nikitouches în supă și se mai fierbe foarte puțin.

Acasă se mai mănâncă cuscus, ca și în celelalte țări din zonă, însă în Tunisia cuscusul se mănâncă cu pește. Acesta, preferabil gruper, se pregătește cu harissa, bulion, roșii proaspete, usturoi, curcumă, chimion, sare, piper și lămâi confiate. Se lasă totul la fiert. Această mâncare se pregătește la evreii tunisieni marțea sau vinerea.

Mai există și cuscus-ul cu fasole. Așa cum la noi se face iahnia de fasole cu sos de roșii, ceva similar, dar cu aromele tunisiene se face și acolo. Sosul se face cu ceapă, usturoi, chimen, chimion, curcuma, roșii. Separat se fierbe ceafă de vită, care are multă grăsime. Supa aceasta se pune la fasole. Tradițional, această mâncare de fasole se mănâncă cu curcus cu bame și pepene galben rece. Aici poate părea ciudată combinația. Dar așa este acolo.

Dulcele tradițional din zona aceea sunt prăjituri mai uscate, precum debla și makroudh, despre care vă povestesc în cartea mea, Joseph Hadad Omul.

Și mai găsim cigar, niște dulciuri făcute din foietaj rulat ca un trabuc, umplute cu migdale sau arahide zdrobite și amestecate cu gălbenuș, un pic de sare și scorțișoară. Se prăjesc și se servesc îmbibate cu un sirop aromat cu zeamă de lămâie și vanilie. Există migdale dulci și amare, iar pentru acest desert se folosesc 90% migdale dulci și 10%, amare.

Băutura tradițională din zonă este rosetta. Este un sirop de migdale proaspete, proaspăt culese, când sâmburele este încă alb. Acestea se toacă și se pun la fiert cu zahăr 10-12 ore. Se obține un sirop concentrat, care se pune la păstrat. Se servește apoi diluat cu apă.

Vacanța mea delicioasă la Dubai

No Comments

La sfârșitul anului trecut am ajuns pentru a treia oară la Dubai și am avut parte de o călătorie gastronomică exact cum am plănuit. Am stat doar patru zile, dar mi-am atins scopul pentru că mi-am dorit să explorez aromele de la Al Muntaha, restaurantul cu specific francez de la ultimul nivel al hotelului Burj al Arab, și pe cele de la Ossiano, un superb restaurant sub apă, situat în hotelul Atlantis, al cărui meniu este bazat pe produse marine.

În prima seară am plecat în oraș să mă plimb și am mâncat preparate originare din acea zonă, de Orientul Mijlociu. Am mâncat cel mai bun hummus din viața mea. Iar asortarea cu fatoush și cu babaganoush este perfectă. În plus, foloseau pentru fatoush un sirop de rodie combinat, făcut din rodii dulci și rodii acrișoare. Am simțit că era ceva deosebit, așa că m-am interesat. În rest, am avut parte de un festin cu toate mâncărurile arăbești. Deși erau preparate pe care le știam de acasă, pe care le găsești și aici, gustul era complet diferit acolo. Totul era foarte proaspăt.

În seara următoare am mers la Ossiano, unde îmi făcusem rezervare cu două săptămâni înainte. Prima impresie a fost extraordinară. Toată partea de servicii și ospitalitate de acolo este la un alt nivel. În România nu ar putea să fie așa ceva sau să fie înțeles. Poate că vor mai trece 20 de ani ca să se ajung și la noi la acest nivel.

Chef-ul care se ocupă de acest restaurant este un francez, Gregorie Berger, faimos în toată lume. Iar modul în care el interpretează bucătăria este unic. Cred că se folosește și de tehnici moleculare, iar creativitatea sa este nelimitată. Am fost primiți cu un amuse bouche panipouri, cum facem și noi la Joseph, însă al lui era de pește, un fel de ceviche, fără sos, acoperit cu un căpăcel de felie de trufă. Apoi am ales meniu de degustare cu porții extraordinare, perfect echilibrate, de dimensiunea potrivită și cu un gust delicios. Berger se concentrează foarte mult pe esența gustului, nu umple farfuria cu garnituri și artificii. Prezentarea este foarte simplă, „curată”, cu materie primă extraordinară. De exemplu are o burrata făcută special pentru el, după rețeta proprie, care este complet diferită de burrata cu care suntem noi obișnuiți aici. O primește zilnic, proaspătă. Este mică, cu un strat exterior extrem de subțire, care nu este deloc gumos. Sigur este folosită o tehnică moleculară la crearea ei. Am mâncat burrata în viața mea, dar pur și simplu nu îmi pot da seama cum e făcută.

chef joseph hadad

În Dubai nu există restaurante Michelin, dar dacă ar intra ghidul francez acolo, Ossiano sigur ar primi direct 3 stele. Și nu mă refer doar la mâncare, ci la întreaga experiență. Nu este un restaurant mare, vreo 50 de locuri, cu un ambient extraordinar, în care nu apuci să te plictisești chiar și dacă ar întârzia mâncarea. Ospătarii îți povestesc câte 3 minute despre istoria fiecărui fel de mâncare. Nu este un restaurant în care să stai o oră, ci 3-4 ore.

Atmosfera de la Burj al Arab este cu totul alta. În primul rând, de când intri în hotel, ești uimit de detaliile decorațiunilor arăbești. Este copleșitor. Este mult mai frumos decât la Atlantis. Însă restaurantul de sus, Al Muntaha, m-a pierdut. E prea mare, chiar dacă panorama este spectaculoasă.

Mâncarea, însă, este deosebită. Bucătarul șef, Francky Semblat, a fost discipolul lui Robuchon și l-am recunoscut în preparatele sale pe maestru. Am descoperit același piure extraordinar pe care l-am mâncat și la paris în restaurantul Michelin al lui Robuchon. Prezentarea este și ea perfectă. Totul este clasic franțuzesc. Farfuriile nu au multă tehnică, dar gustul este desăvârșit. Serviciul este, de asemenea, impecabil, o întreagă poveste.

Sunt restaurante scumpe, dar dacă ajungeți la Dubai vă recomand să le vizitați pentru o experiență memorabilă.

Sfânji, gogoși marocane ca la mama acasă

No Comments

În biografia mea, Joseph Hadad Omul, vă povestesc despre copilăria mea umilă, despre familia mea și cum am crescut, dar și despre mâncărurile pe care mama ni le făcea când eram mici. Pentru multe dintre ele găsiți rețetele la sfârșitul cărții, la fel ca și pentru aceasta.

Sfânji sunt niște gogoși pe care le găsiți pe stradă dimineața, în piețele aglomerate din Marrakesh sau Casablanca și pe care mama, provenită dintr-o familie marocană, ni le pregătea adesea acasă.

Vă invit să urmăriți filmul pregătirii lor și să citiți rețeta de mai jos.

Sfânj (30 bucăți)

Ingrediente

  • 1 kg faină de grâu
  • 40 g drojdie
  • 1/2 lingurită sare
  • 2 lingurițe de zahăr
  • 700 ml apa
  • 500 ml ulei de floarea soarelui

Preparare

Se amestecă bine toate ingredientele. După ce se amestecă, se observă dacă mai trebuie apă. Coca trebuie să fie legată și puțin lipicioasă. Se lasă la dospit 1 oră și jumătate, acoperit. Se frământă iar bine, și iar se lasă acoperit o oră. Se pune baia de ulei la încins, dar să nu fie foarte fierbinte. Se iau câte 50 g de cocă și se face o gaură în mijloc și se pun la prăjit în oală. Se lasă câteva minute până prind culoarea auriu deschis.

Se pot servi cu miere, dulceață de afine, fructe de pădure.

Noi le mâncăm de Hanukka în mod tradițional, dar în familia mea era un tabiet aproape săptămânal.

Și eu mă simt român

No Comments

Astăzi sărbătorim Ziua Națională a României și spun „sărbătorim” pentru că și eu mă simt român. Sunt aici, în țară, din 1996, iar pe 12 septembrie 2011 am devenit român cu acte în regulă, așa că vreau să încep prin a vă mulțumi că m-ați primit în rândul vostru și m-ați ajutat să îmi croiesc un drum frumos printre ingredientele bucătăriilor voastre.

Deși încerc să respect cu strictețe sărbătorile mele tradiționale, alături de familia mea restrânsă, îmi face mare plăcere să mă alătur prietenilor de aici și pentru sărbătorile voastre. Până la urmă, Sărbătorile sunt peste tot în lume despre familie și reunirea celor dragi, așa că am fost onorat când în primii mei ani aici, colegii mei de la Casa Vernescu mă invitau în casele lor de Crăciun sau cu alte ocazii festive, pentru a face parte din ele. Îi respect foarte mult pe românii care își respectă tradiția, pentru că așa am fost și eu învățat de mic.

În ultimii ani, de Sărbători, când restaurantele mele sunt închise de obicei, încerc să trag o fugă până la munte, pe Valea Prahovei, ca să mă relaxez. Îmi place foarte mult zona. Iar când copii erau mici, era o încântare pentru ei. Am mai călătorit prin țară și prin alte locuri, am fost în Maramureș, la Cluj, în Transilvania în general, dar și la Timișoara și Sibiu, care îmi plac foarte mult pentru că se vede influența austriacă și liniștea de acolo. O zi normală acolo e ca o duminică în București. Dar nu m-aș muta din București, nu aș putea trăi în afara lui mai mult de câteva zile. Spre rușinea mea, însă, nu am ajuns până acum în Deltă. Dar mi-am propus să o fac anul acesta, imediat după Paști, când natura este deja înverzită, dar țânțarii nu s-au trezit încă la viață, ca să mă pot bucura de locurile respective cum se cuvine.

Și pentru că este zi de sărbătoare azi, chiar dacă nu mănânc ciolan cu fasole, așa cum este tradiția la voi de 1 Decembrie, mă voi delecta cu niște salată de vinete, salată de boeuf și ceva zacuscă, preferatele mele.

La mulți ani, România!

Trei premii importante la Horeca Awards 2019

No Comments

Săptămâna aceasta a fost una cu mari emoții pentru mine și echipa mea. Miercuri seara am participat la gala Horeca Awards, cel mai important eveniment de profil din România, ajuns la cea de-a douăsprezecea ediție.

Am pășit în sala de festivități cu emoții, atât pentru nominalizările pe care le aveam, cât și datorită bucuriei de a mă revedea cu mulți oameni dragi, cu care nu apuc să mă văd prea des din cauza programului încărcat din lumea noastră, cea a restaurantelor.

joseph hadad

Prima categorie la care am fost desemnat câștigător a fost cea de Cel mai bun restaurant cu specific străin casual, unde Caju și-a cules laurii. Totuși, emoția a fost atât de mare, încât atunci când am urcat pe scenă, m-am cam fâstâcit, în ciudat anilor de experiență în fața refectoarelor și a emisiunii Masterchef proaspăt încheiată. Dar mi-am revenit repede în fire și am primit cu încântare și cel de-al doilea premiu întâi, de data aceasta pentru Cel mai bun restaurant cu specific străin fine dining, adjudecat de Joseph by Joseph Hadad.

Seara am încheiat-o într-o companie selectă, aflându-mă pe locul doi la categoria Cel mai bun chef, alături de Adi Hădean, care s-a clasat primul, și Cătălin Petrescu.

chef joseph hadad

Ca de fiecare dată, orice premiu care încununează munca pe care o depun zilnic în cele două restaurante ale mele și în proiectele speciale la care iau parte, mă onorează și mă face să merg mai departe cu și mai mult aplomb, mă face să cred că suntem pe drumul cel bun în industria horeca din România și să nu regret alegerea pe care am făcută în urmă cu peste 25 de ani, când am decis să vin aici.

Experiența mea la Masterchef

No Comments

A fost o experiență extraordinară, cred că orice chef își dorește să fie aici, în juriul Masterchef. O astfel de experiență este una completă, culinară, de palmares, dar și de muncă în echipă.

Am fost impresionat de ceea ce a ieșit din mâinile unor neprofesioniști și am învățat și eu de la ei, mi-am luat idei din rețetele copilăriei lor și am fost surprins de creativitatea cu care au abordat probele.

Masterchef înseamnă în primul rând foarte multă muncă. Zilnic eram la platou la ora 9 și mă mai întorceam mult după miezul nopții, uneori chiar și la 4 dimineața. Lumea crede că la televizor totul merge repede, că e numai glam, dar în spatele camerelor este o întreagă desfășurare de forțe, se trag mii de cadre. Și vorbim de prima televiziune comercială ca audiență din România, totul trebuie să fie perfect. Mi-am lăsat acolo toată energia, dar am făcut-o cu plăcere. Pentru că a fost o onoare pentru mine. Au fost la interviu peste 100 de bucătari, însă Pro Tv m-a ales pe mine chiar dacă nu vorbesc bine limba, pentru experiența mea culinară, tehnică, așa că am fost încântat de această oportunitate.

A fost o cursă extrem de dură, cu foarte multe ore de filmări, rețete grele de pregătit în timpi record, însă adrenalina ne-a dat și multa energie bună. Au fost în concurs bucătari amatori extrem de buni, mi-a făcut plăcere să le gust preparatele și să îi învăț în masterclass-urile pe care le-am făcut pentru ei.

Una din cele mai grele probe a fost cea cu crabul. Nimeni nu știa cum se gătește crabul, nimeni nu mai gătise așa ceva. Nu le-am arătat nimic, însă i-am întrebat mai mult retoric cum se face homarul și atunci și-au dat seama că prima mișcare este să fie pus la fiert precum homarul. După care s-au luptat cu el. Au învățat foarte repede.

Mi-a părut rău de fiecare concurent în parte, care a părăsit competiția, însă așa este concursul. E greu să spui că unul a fost mai bun ca altul, fiecare a avut unicitatea lui și a creat cel puțin o farfurie care mi-a ramas întiparită.

Mâncarea marocană pe care să o încercați în vacanță sau acasă

No Comments

Marocul este o destinație preferată de români și chiar și în sezonul rece, o escapadă la Marrakech sau Casablanca este o desfătare atât pentru privire, cât și pentru papilele gustative.

Familia mamei mele este originară din Maroc și eu am crescut cu feluri de mâncare pe care ea le-a învățat de la mama ei și pe care le aduseseră în Israel. Dar dacă mergeți acolo, în Nordul Africii, trebuie neapărat să gustați câteva preparate sau, dacă vă tentează, puteți să le faceți și voi acasă.

Iedul copt sub pământ este un fel tradițional al popoarelor ce trăiesc în deșert, iar Marocul nu face notă discordantă. Se sapă o groapă în care se pun cărbuni, iar iedul curățat se umple cu legume, mirodenii, ierburi aromatice. Se învelește întreg în iută și se acoperă cu pământ. Se lasă îngropat zece ore. La final iese o carne foarte fragedă și delicioasă.

Un alt fel de mâncare ce trebuie neapărat încercat este porumbelul umplut cu orez cu stafide și făcut la cuptor. Tot cu carne de porumbel este un alt fel specific locului și devenit faimos în întreaga lume: pastilla. Este o plăcintă cu foi și cu carne de porumbel, cu scorțișoară și zahăr pudră.

Și, bineînțeles, cuscus, care provine din această zonă.

Tajine-ul este un fel tradițional care deja a migrat în lume și a devenit faimos, însă iedul și porumbelul nu trebuie ratate de vreme ce ești acolo.

În cartea mea, Joseph Hadad Omul, povestesc despre o rețetă din copilărie, un fel de gogoși, ca minciunelele de la voi, pe care le găsiți pe stradă în Maroc: sfânj. Se face pe loc, ca să fie crocant. Și tot din mâncarea stradală nu trebuie să ratați moufleta, ceva între clătită și lipie, făcută în tigaie, care se mănâncă cu ceai și miere de albine, dimineața.

Tot pe străzile din Marrakech găsiți gogoși umplute ca niște sandvișuri, în care se pun tot felul de umpluturi de legume, carne, pui, limbă, etc. Și cu harrisa. Marocanilor le place mult prăjeala, așa că sunt multe feluri de mâncare prăjite.

Dar pentru mâncarea autentică, pe care o mănâncă localnicii, trebuie să vă treziți devreme și să vă duceți la prima oră, la 7, la piață, ca să prindeți toate cele bune.

Iar acum e perioada castanelor, așa că dacă ajungeți lunile astea în Maroc, veți găsi la orice colț vânzători ambulanți de castane. Marocanii iubesc castanele. Merită să vă bucurați și voi de ele.