chefjosephhadad.ro

POVEȘTI DE VIAȚĂ

Sfânji, gogoși marocane ca la mama acasă

No Comments

În biografia mea, Joseph Hadad Omul, vă povestesc despre copilăria mea umilă, despre familia mea și cum am crescut, dar și despre mâncărurile pe care mama ni le făcea când eram mici. Pentru multe dintre ele găsiți rețetele la sfârșitul cărții, la fel ca și pentru aceasta.

Sfânji sunt niște gogoși pe care le găsiți pe stradă dimineața, în piețele aglomerate din Marrakesh sau Casablanca și pe care mama, provenită dintr-o familie marocană, ni le pregătea adesea acasă.

Vă invit să urmăriți filmul pregătirii lor și să citiți rețeta de mai jos.

Sfânj (30 bucăți)

Ingrediente

  • 1 kg faină de grâu
  • 40 g drojdie
  • 1/2 lingurită sare
  • 2 lingurițe de zahăr
  • 700 ml apa
  • 500 ml ulei de floarea soarelui

Preparare

Se amestecă bine toate ingredientele. După ce se amestecă, se observă dacă mai trebuie apă. Coca trebuie să fie legată și puțin lipicioasă. Se lasă la dospit 1 oră și jumătate, acoperit. Se frământă iar bine, și iar se lasă acoperit o oră. Se pune baia de ulei la încins, dar să nu fie foarte fierbinte. Se iau câte 50 g de cocă și se face o gaură în mijloc și se pun la prăjit în oală. Se lasă câteva minute până prind culoarea auriu deschis.

Se pot servi cu miere, dulceață de afine, fructe de pădure.

Noi le mâncăm de Hanukka în mod tradițional, dar în familia mea era un tabiet aproape săptămânal.

Și eu mă simt român

No Comments

Astăzi sărbătorim Ziua Națională a României și spun „sărbătorim” pentru că și eu mă simt român. Sunt aici, în țară, din 1996, iar pe 12 septembrie 2011 am devenit român cu acte în regulă, așa că vreau să încep prin a vă mulțumi că m-ați primit în rândul vostru și m-ați ajutat să îmi croiesc un drum frumos printre ingredientele bucătăriilor voastre.

Deși încerc să respect cu strictețe sărbătorile mele tradiționale, alături de familia mea restrânsă, îmi face mare plăcere să mă alătur prietenilor de aici și pentru sărbătorile voastre. Până la urmă, Sărbătorile sunt peste tot în lume despre familie și reunirea celor dragi, așa că am fost onorat când în primii mei ani aici, colegii mei de la Casa Vernescu mă invitau în casele lor de Crăciun sau cu alte ocazii festive, pentru a face parte din ele. Îi respect foarte mult pe românii care își respectă tradiția, pentru că așa am fost și eu învățat de mic.

În ultimii ani, de Sărbători, când restaurantele mele sunt închise de obicei, încerc să trag o fugă până la munte, pe Valea Prahovei, ca să mă relaxez. Îmi place foarte mult zona. Iar când copii erau mici, era o încântare pentru ei. Am mai călătorit prin țară și prin alte locuri, am fost în Maramureș, la Cluj, în Transilvania în general, dar și la Timișoara și Sibiu, care îmi plac foarte mult pentru că se vede influența austriacă și liniștea de acolo. O zi normală acolo e ca o duminică în București. Dar nu m-aș muta din București, nu aș putea trăi în afara lui mai mult de câteva zile. Spre rușinea mea, însă, nu am ajuns până acum în Deltă. Dar mi-am propus să o fac anul acesta, imediat după Paști, când natura este deja înverzită, dar țânțarii nu s-au trezit încă la viață, ca să mă pot bucura de locurile respective cum se cuvine.

Și pentru că este zi de sărbătoare azi, chiar dacă nu mănânc ciolan cu fasole, așa cum este tradiția la voi de 1 Decembrie, mă voi delecta cu niște salată de vinete, salată de boeuf și ceva zacuscă, preferatele mele.

La mulți ani, România!

Trei premii importante la Horeca Awards 2019

No Comments

Săptămâna aceasta a fost una cu mari emoții pentru mine și echipa mea. Miercuri seara am participat la gala Horeca Awards, cel mai important eveniment de profil din România, ajuns la cea de-a douăsprezecea ediție.

Am pășit în sala de festivități cu emoții, atât pentru nominalizările pe care le aveam, cât și datorită bucuriei de a mă revedea cu mulți oameni dragi, cu care nu apuc să mă văd prea des din cauza programului încărcat din lumea noastră, cea a restaurantelor.

joseph hadad

Prima categorie la care am fost desemnat câștigător a fost cea de Cel mai bun restaurant cu specific străin casual, unde Caju și-a cules laurii. Totuși, emoția a fost atât de mare, încât atunci când am urcat pe scenă, m-am cam fâstâcit, în ciudat anilor de experiență în fața refectoarelor și a emisiunii Masterchef proaspăt încheiată. Dar mi-am revenit repede în fire și am primit cu încântare și cel de-al doilea premiu întâi, de data aceasta pentru Cel mai bun restaurant cu specific străin fine dining, adjudecat de Joseph by Joseph Hadad.

Seara am încheiat-o într-o companie selectă, aflându-mă pe locul doi la categoria Cel mai bun chef, alături de Adi Hădean, care s-a clasat primul, și Cătălin Petrescu.

chef joseph hadad

Ca de fiecare dată, orice premiu care încununează munca pe care o depun zilnic în cele două restaurante ale mele și în proiectele speciale la care iau parte, mă onorează și mă face să merg mai departe cu și mai mult aplomb, mă face să cred că suntem pe drumul cel bun în industria horeca din România și să nu regret alegerea pe care am făcută în urmă cu peste 25 de ani, când am decis să vin aici.

Experiența mea la Masterchef

No Comments

A fost o experiență extraordinară, cred că orice chef își dorește să fie aici, în juriul Masterchef. O astfel de experiență este una completă, culinară, de palmares, dar și de muncă în echipă.

Am fost impresionat de ceea ce a ieșit din mâinile unor neprofesioniști și am învățat și eu de la ei, mi-am luat idei din rețetele copilăriei lor și am fost surprins de creativitatea cu care au abordat probele.

Masterchef înseamnă în primul rând foarte multă muncă. Zilnic eram la platou la ora 9 și mă mai întorceam mult după miezul nopții, uneori chiar și la 4 dimineața. Lumea crede că la televizor totul merge repede, că e numai glam, dar în spatele camerelor este o întreagă desfășurare de forțe, se trag mii de cadre. Și vorbim de prima televiziune comercială ca audiență din România, totul trebuie să fie perfect. Mi-am lăsat acolo toată energia, dar am făcut-o cu plăcere. Pentru că a fost o onoare pentru mine. Au fost la interviu peste 100 de bucătari, însă Pro Tv m-a ales pe mine chiar dacă nu vorbesc bine limba, pentru experiența mea culinară, tehnică, așa că am fost încântat de această oportunitate.

A fost o cursă extrem de dură, cu foarte multe ore de filmări, rețete grele de pregătit în timpi record, însă adrenalina ne-a dat și multa energie bună. Au fost în concurs bucătari amatori extrem de buni, mi-a făcut plăcere să le gust preparatele și să îi învăț în masterclass-urile pe care le-am făcut pentru ei.

Una din cele mai grele probe a fost cea cu crabul. Nimeni nu știa cum se gătește crabul, nimeni nu mai gătise așa ceva. Nu le-am arătat nimic, însă i-am întrebat mai mult retoric cum se face homarul și atunci și-au dat seama că prima mișcare este să fie pus la fiert precum homarul. După care s-au luptat cu el. Au învățat foarte repede.

Mi-a părut rău de fiecare concurent în parte, care a părăsit competiția, însă așa este concursul. E greu să spui că unul a fost mai bun ca altul, fiecare a avut unicitatea lui și a creat cel puțin o farfurie care mi-a ramas întiparită.

Mâncarea marocană pe care să o încercați în vacanță sau acasă

No Comments

Marocul este o destinație preferată de români și chiar și în sezonul rece, o escapadă la Marrakech sau Casablanca este o desfătare atât pentru privire, cât și pentru papilele gustative.

Familia mamei mele este originară din Maroc și eu am crescut cu feluri de mâncare pe care ea le-a învățat de la mama ei și pe care le aduseseră în Israel. Dar dacă mergeți acolo, în Nordul Africii, trebuie neapărat să gustați câteva preparate sau, dacă vă tentează, puteți să le faceți și voi acasă.

Iedul copt sub pământ este un fel tradițional al popoarelor ce trăiesc în deșert, iar Marocul nu face notă discordantă. Se sapă o groapă în care se pun cărbuni, iar iedul curățat se umple cu legume, mirodenii, ierburi aromatice. Se învelește întreg în iută și se acoperă cu pământ. Se lasă îngropat zece ore. La final iese o carne foarte fragedă și delicioasă.

Un alt fel de mâncare ce trebuie neapărat încercat este porumbelul umplut cu orez cu stafide și făcut la cuptor. Tot cu carne de porumbel este un alt fel specific locului și devenit faimos în întreaga lume: pastilla. Este o plăcintă cu foi și cu carne de porumbel, cu scorțișoară și zahăr pudră.

Și, bineînțeles, cuscus, care provine din această zonă.

Tajine-ul este un fel tradițional care deja a migrat în lume și a devenit faimos, însă iedul și porumbelul nu trebuie ratate de vreme ce ești acolo.

În cartea mea, Joseph Hadad Omul, povestesc despre o rețetă din copilărie, un fel de gogoși, ca minciunelele de la voi, pe care le găsiți pe stradă în Maroc: sfânj. Se face pe loc, ca să fie crocant. Și tot din mâncarea stradală nu trebuie să ratați moufleta, ceva între clătită și lipie, făcută în tigaie, care se mănâncă cu ceai și miere de albine, dimineața.

Tot pe străzile din Marrakech găsiți gogoși umplute ca niște sandvișuri, în care se pun tot felul de umpluturi de legume, carne, pui, limbă, etc. Și cu harrisa. Marocanilor le place mult prăjeala, așa că sunt multe feluri de mâncare prăjite.

Dar pentru mâncarea autentică, pe care o mănâncă localnicii, trebuie să vă treziți devreme și să vă duceți la prima oră, la 7, la piață, ca să prindeți toate cele bune.

Iar acum e perioada castanelor, așa că dacă ajungeți lunile astea în Maroc, veți găsi la orice colț vânzători ambulanți de castane. Marocanii iubesc castanele. Merită să vă bucurați și voi de ele.

City break italian

No Comments

Au fost douăsprezece săptămâni de foc, și la propriu și la figurat, săptămâni de filmări la Masterchef în care nu aveam timp pentru absolut nimic, cu atât mai puțin pentru odihnă. Așa că imediat ce am încheiat filmările, am vrut să mă deconectez de tot și am tras o fugă în Italia, destinația mea de evadare preferată.

Am stat doar trei zile, mult prea puțin, dar au fost zile minunate, cu mâncare bună, vreme frumoasă și locuri pe măsură. Italia are o cultură gastronomică foarte plăcută, oamenii respectă atât mâncarea cât și noțiunea de ospitalitate. Servirea este aproape mereu una impecabilă și relaxată în același timp. Nu trebuie să mergi la restaurante Michelin ca totul să arate impecabil și servirea să fie pozitivă.

chef joseph hadad

Am mers în fiecare zi cu trenul, cu Frecciarossa, cu care ajungeam într-o oră jumate oriunde, așa, la modul relaxat, admirând peisajul și purtând conversații.

Roma

De fiecare dată când plec într-un city break în Italia și mă opresc la Roma, locul meu preferat de luat masa este în zona evreiască, într-un restaurant kosher despre care v-am mai povestit. Ceea ce este cel mai frumos acolo este că mama proprietarului stă acolo, zi de zi, în mijlocul restaurantului, și face ravioli de mână. Și îți trezește pofta. Pur și simplu nu poți să mergi în acel restaurant și să nu îți comanzi și o porție de ravioli.

Florența

Aici am făcut rezervare la Savoy, unul din cele mai importante hoteluri din lume. În 1992, când lucram la King David Hotel în Israel, m-au trimis la specializare pentru bucătăria de evenimente la Savoy în Londra, care este top. Așa că acum, cu un pic de nostalgie, am ales să iau masa la Savoy în Florența pentru calitatea serviciilor și pentru a-mi aminti vremurile acelea.

florența

Am mâncat mult ravioli în viața mea, în restaurante de tot felul, de la cârciumioare de familie, la restaurante cu stele, însă cel mâncat aici, la Savoy, este printre cele mai bune pe care le-am gustat vreodată, dacă nu cel mai bun. Era simplu, dacă îl vezi, dar era uimitor. Pastele erau umplute cu roșii și nu mai știu ce, pentru că aveau o aromă extraordinară. Aveau alături un sos de vin alb care cred că era făcut cu infuzia de apă de roșii. Mi-am comandat și a doua porție, nu mă puteam opri, era ca și cum intrai într-o fermă de roșii. Am mai mâncat și niște sashimi de amberjack (pește oceanic) pus pe platou de sare de Himalaya, cu un sorbet de lămâie nu foarte dulce. Avea o savoare excelentă! Ne-am luat mai multe feluri acolo, totul foarte bun, însă acestea două au fost vârfurile.

Milano

Acolo m-am dus special pentru a mă întâlni cu Marco, un bucătar tânăr și foarte talentat, care a lucrat la mine și acum gătește la Terrazza Triennale Osteria con Vista, restaurantul de deasupra unui muzeu de artă deschis de un bucătar cu stea Michelin. Am încercat și aici mai multe feluri de mâncare, care au fost foarte bune, dar în cazul acesta destinația nu a fost una legată de mâncare, ci de oameni. Mereu îmi place ca atunci când ajung undeva în lume unde știu că este un bucătar cu care am lucrat, să merg să îl vizitez.

La Milano am mai mâncat și la o terasă oarecare lângă gară, un restaurant simplu, unde am comandat un risotto cu șofran excelent. Asta îmi place în Italia, că poți mereu să dai peste niște „bijuterii” unde nici nu te aștepți.

Cum mi-am ales concurenții preferați la Masterchef

No Comments

Deși am mai fost jurat în emisiuni tv, participarea mea la Masterchef este o experiență extraordinară pentru că am ocazia să intru în contact cu amatori de gătit care sunt cu adevărat pasionați de acest domeniu. Sunt oameni obișnuiți, care nu au studii în domeniu, care nu au lucrat niciodată într-o bucătărie de restaurant, dar care de multe ori surclasează bucătari cu experiență.

La preselecții au venit mulți bucătari de ocazie, unii mai iscusiți, alții mai puțin, însă am dat mereu șorțul celor pe car i-am văzut plini de pasiune și dornici să învețe din propriile greșeli. Însă acesta nu a fost singurul criteriu.

M-a interesat să descopăr în farfurii un gust impecabil și o rețetă bine gândită, proporționată între elementele principale, între carne sau pește și garnitură. Poți observa dintr-o farfurie dacă omul are talent sau nu. Poate să aibă o poveste frumoasă, dar oamenii nu mănâncă povești, așa că pe mine mă interesează în primul rând cum este compusă farfuria cu care se prezintă în concurs.

Și dacă sunt mici greșeli de execuție peste care sunt dispus să trec, puiul negătit suficient este una din greșelile pe care nu le accept. De asemenea, dacă preparatul este prea iute sau prea sărat. Atenția la detalii și la echilibru este esențială pentru o farfurie. Iar nivelul la care sunt gătite ingredientele trebuie să fie consistent pentru toată farfurie. Dacă ai carnea perfect făcută, dar ai desconsiderat importanța garniturii, nu mă convingi să îți dau șorțul.

Dacă omul are viziune, dar nu a ieșit totul cum și-a dorit, nu e așa de grav dacă plusurile depășesc minusurile. Însă mă interesează și cum lucrează la bancul său de lucru. Dacă simt că are talent și văd că nu a terminat pregătirile în fața noastră, îi mai dau două-trei minute ca să își definitiveze farfuria. În concurs nu va mai avea luxul acesta, dar acum, la început, când emoțiile sunt mai mari, sunt mai indulgent.

Mâncarea israeliană pe care să o încercați în vacanță sau acasă

No Comments

Israelul este o țară tânără, fără o tradiție culinară proprie. Este situat în zona mediteraneeană, dar și spre Orientul Mijlociu, reunind populații evreiești venite de peste tot și arabi ce sunt în zonă de atâta vreme. Așa că și mâncarea locului este una bogată și pestriță, cu influențe de pretutindeni.

Mi-ar fi greu să aleg feluri tradițional israeliene, însă vă voi povesti despre mâncarea cea mai des întâlnită pe mesele localnicilor, fie că vorbim de cea cumpărată de pe stradă sau gătită în casele gospodinelor.

Falafel

Pentru street food cel mai reprezentativ este falafelul cu tahini, roșii și castraveți murați și cu humus. Pentru falafel eu las năutul uscat la înmuiat 24 de ore și apoi îl clătesc. Îl toc fin în mașina de tocat cu ceapă, usturoi, pătrunjel și coriandru. Îl asezonez cu chimion măcinat, sare, piper și adaug bicarbonat și un pic de făină, care să ajute la legare. Amestec totul foarte bine și las vreo două ore să se întrepătrundă aromele. Apoi fac chifteluțele și le prăjesc în baie de ulei.

Mix Jerusalem

Aceasta este o mâncare frecvent întâlnită în Israel și nu numai, pe care o am și eu în meniu mai nou. Este compusă de inimioare de pui, ficat de pui, pulpe de pui dezosate și tăiate bucăți mic, ceapă, condiment ras-el-hanout. Se trage totul la tigaie și se pune în lipie sau se mănâncă direct cu furculița. Se asezonează cu tahini pe deasupra.

Cus-cus de pui

Cus-cus-ul este foarte frecvent pe mesele israelienilor. Noi aveam tradiție ca în fiecare marți să avem un cus-cus în familie. Îl făceam cu dovleac, gulie, ceapă, dovlecel, morcov. Toate legumele în afară de dovleac se taie în bucăți mari, mai puțin ceapa care se lasă întreagă, și se pun în oală cu apă, ulei de măsline, roșii tăiate pe jumate, curcuma, sare, piper și bucăți de pui. Se lasă să fiarbă înnăbușit, la foc mic, vreo oră și 20 de minute. Se obține o supă bogată. Separat se pregătește cus-cus-ul: un pahar de cus-cus și unul de apă fierbinte cu sare. Se închide și se lasă 15 minute să se absoarbă toată apa. Dovleacul tăiat bucăți se face pe grătar sau la cuptor. Se așază cus-cus-ul în farfurie și deasupra se pune supa de pui cu legume și carne și bucățile de dovleac.

Brick

Este un fel de pateu prăjit, de origine tunisiană, dar foarte răspândit și în Israel. Se face din foi de plăcintă subțiri, ca cele pentru pachețelele de primăvară, care se umplu cu piure de cartofi amestecat cu ceapă călită, pătrunjel, nucșoară și harrisa. Se așază peste umplutură un ou întreg și se închide pateul. Se prăjește în ulei. Când e gata și îl tai, gălbenușul ar trebui să fie încă crud și să curgă frumos în farfurie.

Bucătarul pasionat de acasă vs chef-ul din restaurant

No Comments

Poate că şi voi sunteţi pasionaţi de gătit şi reuniunile în familie şi cele cu pretenii vă găsesc în bucătărie pregătind cele mai bune mâncăruri pentru care culegeţi de fiecare dată laudele. Şi poate că de multe ori aţi fost întrebaţi de ce nu vă deschideţi un restaurant sau de ce nu participaţi la una din emisiunile concurs cu temă culinară. Poate că unii dintre voi chiar aţi ajuns acolo, în faţa camerelor de luat vedere şi a unui juriu profesionist, care să vă guste preparatele. Însă de aici şi până la a vă aventura în hăţişurile unui restaurant şi ale meseriei de bucătar profesionist, este o cale foarte lungă.

Meseria de bucătar este una foarte grea, solicitantă. Dacă vrei să îi faci rău cuiva, dă-i un restaurant pe mână şi lasă-l să se descurce. Mai ales dacă nu a mai lucrat înainte în această industrie. Nu mai ai nopţi, weekend-uri, sărbători, familie, iubită, nimic, viaţa ta practic se întâmplă în restaurant. Iar ca afacere, trebuie să ai un plan foarte bine pus la punct. Dacă vrei să faci restaurante pentru hobby, atunci fă-l acasă, găteşti o dată pe săptămână, aduni nişte oameni, îţi plătesc şi gata. Dar un restaurant este mult mai mult de atât. Sunt taxe, salarii, angajaţi, controale, furnizoni, educaţie făcută persoanlului. Este o luptă continuă. Este o nişă frumoasă, dar plină de probleme.

Nu este suficient să fii creativ ca bucătar şi proprietar de restaurant, trebuie să fii brici, să poţi ţine totul în mână. Calitatea mărfii pe care o primeşti trebuie controlată mereu pentru a fi sigur că este la standardele optime pentru produsele care ies apoi din bucătăria ta. În plus, trebuie să ai grija ca întreaga ta echipă să fie la fel de dedicată ca şi tine, să pregătească mâncare la fel de gustoasă şi cu aceeaşi atenţia la detalii. Cel mai greu este să menţii standardele de caliutate. Este foarte uşor să cazi. Mulţi zic că vor stele Michelin, dar dacă nu ai cu cine este ca şi când ai pleca la război fără soldaţi. Nu poţi tu să le faci pe toate singur. Totul trebuie să fie impecabil, de la hostesa de la intrare, la ospătari şi bucătari, cu şedinţe zilnice, în care să le explici oamenilor, să îi motivezi.

Iar acest lucru este valabil oriunde în lume, dar mai ales în România unde problema personalului din servicii este foarte gravă. Acum din cauza emisiunilor culinare, lumea crede că a fi bucătar este ceva simplu. Dar pentru a fi un head chef, pentru a câştiga câteva mii de euro pe lună, aşa cum se întâmplă în străinătate, trebuie să ai o experienţă vastă. Nu poţi conduce o bucătărie, din toate punctele de vedere, la 20 şi ceva de ani. Pur şi simplu nu ai experienţa necesară. Totuşi există şi o latură bună a emisiunilor pentru că au popularizat această meserie şi acum este o mândrie să fii bucătar, nu mai este doar o alternativă a celor de condiţie socială mai proastă. Însă pentru a ajunge sus e nevoie de muncă. Eu m-am născut bucătar şi o să mor bucătar. Dacă nu eşti sută la sută în această poveste, nu are rost să te bagi.

Şi vă mai spun ceva: din restaurante nu vă îmbogăţiţi peste noapte. Şi poate nici în timp. Dacă faci un lanţ ca McDonald’s, atunci da. Dar mai ales restaurantele de fine dining nu sunt o moară de bani, majoritatea sunt pentru imagine, pentru că au costuri foarte mari. Cel mai bine se câştigă, însă, la nivelul de bistro, braserie. Mâncare corectă, preţuri moderate. Aşa că data viitoare când vă mai surâde ideea propriului restaurant, ţineţi cont de toate acestea.

Ospitalitatea este o artă?

No Comments

Pun această întrebare din titlu mai mult retoric, pentru că este un subiect atât de complex încât nu s-a ajuns încă la vreo concluzie. La fel cum și disput asupra gătitului se învârte între artă și artizanat. Sunt chefii artiști sau niște manufactori cu imaginație? Însă dacă în cazul nostru, al bucătarilor, rezultatele sunt mult mai vizibile, când vorbim de ospitalitate, totul pare mult mai vag.

Colegii mei de breaslă, proprietarii de restaurante, cafenele și baruri, dar și clienții tuturor acestor localuri se plâng de calitatea serviciilor, de lipsa de implicare a ospătarilor, recepționerilor și tuturor celor care lucrează în domeniul ospitalității. A fi chelner nu este o carieră în România, ci mai degrabă o slujbă pasageră.

Însă lucrurile încep să se schimbe la nivel internațional și încet-încet probabil că vor ajunge și în țara noastră. De exemplu, când am început eu meseria asta bucătarii nu erau vedete. Nu știai cine trudește în spatele ușilor închise pentru cina ta. Mergeai în restaurante cu tradiție, cu renume, pentru că aveau o vechime și toată lumea știa de ele, sau mergeai în restaurantele din proximitate din comoditate. Deși ghidul Michelin era deja de multe zeci de ani, puțini erau clienții care să facă întocmai ca în ghid unde pentru 3 margarete autorii spun că trebuie să faci o deplasare specială, cu destinația finală restaurantul respectiv. Nu, pe atunci dacă se nimerea să fii în zonă, era bine, intrai și în restaurantul acela bun. Dacă nu, majoritatea clientelei nu se ostenea prea tare.

Acum lucrurile au evoluat și urmărim bucătari, mergem după ei în noile restaurante, le urmărim mișcările pe rețelele de socializare și ne transformăm în mici critici culinari. Și mă includ și pe mine în această categorie, chiar dacă sunt și de cealaltă parte a baricadei, pentru că și eu sunt, la rândul meu, client de restaurante. Poate nu așa multe în București, pentru că timpul nu îmi permite să îmi vizitez colegii prea des, dar de câte ori călătoresc, îmi place să încerc tot felul de noi localuri.

Și pentru că am vorbit de străinătate, vreau să vă zic că acolo încep lucrurile să se miște și ospătarii de calitate sunt vânați de restaurantele cu pretenții, sunt plătiți la fel de bine ca bucătarii și ajung să se facă plăcuți și cunoscuți. Pentru că degeaba ai în farfurie o operă de artă, dacă cel ce o servește nu știe cum să creeze toată ambianța necesară.

Așa că este momentul să începem să avem mai multă grijă și să investim în oamenii care servesc în restaurante. Și, pe partea cealaltă, voi, consumatorii, puteți să ajutați prin tratarea personalului cu respect. Interacțiunea umană este foarte importantă, iar modul în care vă raportați și voi la cel ce vă servește creează experiența completă. Poate că peste 10 ani vor fi ospătari-vedetă, nu doar chefi și barmani. Dar până atunci, putem lucra toți în a construi o experiență a mâncatului în oraș cât mai frumoasă, relaxantă și bogată, multisenzorială.