chefjosephhadad.ro

BLOG

Curmalele, „bomboanele” mele zilnice

No Comments

Pe aici nu se găsesc prea multe varietăți de curmale, dar în Nordul Africii sunt precum merele de la noi. Găsești mai multe soiuri, proaspete sau uscate, și se folosesc fie ca atare, fie în diverse rețete de mâncare și prăjituri. Cele galbene, de exemplu, sunt proaspete și crocante și suculente când muști din ele. Mai există în Israel și curmale proaspete congelate pe care le lași un timp la decongelat și apoi sunt exact ca cele proaspete.

Curmalele se păstrează cel mai bine într-o cutie închisă la frigider. Astfel rezistă câteva luni fără probleme.

Eu mănânc în fiecare dimineață 2-3 curmale mari, pe stomacul gol. Îmi dau multă energie și sunt pline de nutrienți. În București mi le cumpăr de la Mega Image, pe cele proaspete de la frigider. Dar mereu când merg în Israel îmi cumpăr câteva cutii și le aduc acasă. Cui nu îi plac ca atare, poate să le pună într-un smoothie cu banane și alte ingrediente și astfel, gustul lor este acoperit, dar ele își fac treaba.

Pui marocan cu curmale

La noi, în Maroc, o rețetă faimoasă cu curmalele este puiul cu curmale. Îți trebuie multă ceapă, un kilogram de ceapă la un pui. Și vreo 20 de curmale, tăiate pe jumătate. Ceapa se călește cu șofran sau curcumă și se adaugă curmalele și apă. Se pot pune și câteva semințe de cardamom. Se sotează puiul tăiat în bucăți sau numai ciocănele (e mai bun așa) în ulei de măsline cu câțiva căței de usturoi. Se pune în sosul de ceapă cu curmale și se dă la cuptor o oră și un sfert la 180 de grade. Gustul este delicios, combinația dintre ceapă, condimente și dulceața curmalelor. Se servește cu orez simplu, făcut la aburi eventual.

Gustări

Una din gustările mele preferate din copilărie este cu curmale umplute. Se taie curmalele pe jumătate și se pune în interior marțipan amestecat cu nuci tocate. Se poate pune și puțin cimbru sau rozmarin. Se dă prin fulgi de cocos și gata un petit four delicios.

Sau se pot umple cu carne de oaie tocată, cu scorțișoară, nușcoară, cimbru, ceapă sotată, un pic de miere. Se dau la cuptor și apoi se servesc tot pe post de gustare, ca un canape.

Un meniu fără lactoză

No Comments

Pentru că intoleranțele alimentare sunt o mare problemă, atunci când creez un meniu pentru un eveniment, am grijă să țin cont de opțiunile alimentare ale oaspeților mei. Așa cum data trecută v-am arătat un meniu fără gluten, de această dată vă voi prezenta o opțiune de meniu dedicată celor cu intoleranță la lactoză, dar care este la fel de bun și pentru ceilalți oameni.

Starter

M-am gândit să pregătesc un bulgur cu pește. Bulgurul își pierde gustul dacă este fiert, așa că prepararea lui se face la rece. Se pune bulgurul în apă rece și se lasă la înmuiat aproximativ o oră. După ce s-a înmuiat se amestecă cu usturoi tocat, sare, piper, ulei de măsline, pătrunjel sau coriandru sau amândouă tocate, coajă de portocală și de lămâi rase și se amestecă foarte bine. Aceasta este baza. Deasupra se poate pune un pește la grătar presărat cu măsline tocate sau migdale.

Fel principal

Pentru felul principal am ales niște pulpe la cuptor, gătite pe pat de rădăcinoase. Morcov întreg, de toate culorile, rădăcină de țelină cu tot cu coajă, tăiată în sferturi, păstârnac întreg, usturoi, foi de dafin, eventual și câteva ierburi aromatice, sare și piper, amestecat tot cu ulei de măsline și deasupra puse pulpele. Se dau la cuptor la 180 grade și se lasă o oră, o oră și un sfert.

Desert

Aș propune un desert pe care îl aveam și la Caju când am deschis: malabi. Însă pe bază de lapte de cocos. Este practic o budincă simplu făcută din lapte, amidon și zahăr. Peste ea poți pune felii de căpșuni, un pic de scorțișoară, sirop de rodie și puțină apă de trandafiri. Simplu, gustos și de efect, mai ales dacă toppingul este frumos aranjat. Evident, puteți folosi și alt tip de lapte vegetal, precum cel de migdale sau de caju, însă cel mai gustos este cel de cocos.

Cu un strop de piper

No Comments

Piperul a devenit parte integrantă a vieții noastre. Toată lumea are în casă sare și piper și aproape toate rețetele sărate fac apel la acest condiment, așa că m-am gândit să vă povestesc puțin despre el. Și despre toate soiurile de piper.

Cel mai adesea se folosește piperul negru, iar sfatul meu este să îl cumpărați mereu boabe pentru că cel gata măcinat își pierde aroma foarte repede. Așa că cel mai bine este să vă luați o râșniță de piper și să îl zdrobiți singuri atunci când gătiți sau asezonați mâncarea gata gătită. Tocmai de aia restaurantele care se respectă au râșnițe la discreția oaspeților și nu pe pun pe masă pipernițe uitate de zile întregi acolo. Și nu vă zgârciți la preț. Piperul de calitate, aromat, este mai scump. Cel ieftin a trecut deja printr-un proces de extragere a substanțelor importante ce se folosesc apoi în industria farmaceutică și cosmetică. Boabele astfel „dezbrăcate” de arome sunt repuse pe piață pentru consumul în bucătărie. Totuși savoarea lor nu mai este aceeași.

Din aceeași plantă mai face parte și pepierul verde, fructe culese înainte de coacere și puse la uscat sau murat. Astfel, aroma sa este una mai fresh. Cel mai faimos exemplu de rețetă în care se folosește piperul verde este vita în sos de piper, dar asta nu înseamnă că nu merge bine și cu pui, de exemplu sau chiar și cu legume la cuptor, adăugat la sfârșit, pentru un strop de prospețime.

Piperul alb este și e provenit din aceeași plantă, iar aroma lui este un pic diferită datorită lipsei cojii. Sunt de fapt boabele de piper negru fără coaja de la suprafață. Acesta se folosește cel mai frecvent în felurile de mâncare deschise la culoare pentru a nu le schimba aspectul.

Printre felurile de piper mai cunoscute pe la noi se numără și piperul roșu. Însă acesta nu este cu adevărat piper, el provine din altă plantă și este un fruct uscat precum cele denumite generic în engleză berries, cum sunt coacăzele, afinele, agrișele, etc. aroma sa picantă, însă, i-a adus numele de piper. Însă pe lângă aroma picantă, el are și o aromă fructată, proaspătă, care dă o savoare ușor dulceagă mâncărurilor.

Dincolo de aceste tipuri populare de piper, natura a mai ticluit și alte sortimente interesante, care, fiecare în parte, conferă gusturi inedite mâncărurilor în care sunt adăugate. Poate cel mai inportant dintre toate acestea este piperul brun de sichuan, provenit din regiunea cu același nume din China. Lui i se alătură piperul din Bali, ce are o formă de con în miniatură și piperul din altă insulă indoneziană, Java, denumit și piper cubeba, ale cărui boabe au și o codiță.

Oricum ar fi, nu uitați că piperul este un condiment și trebuie folosit cu moderație pentru a nu acoperi gustul celorlalte ingrediente.

Nu mai e nimic nou sub soare

No Comments

Vorbim mult acum despre mâncare reinventată, feluri tradiționale aduse în modernitate, plating, dar aproape că nu este nimic din ceea să nu se mai fi făcut înainte. Acum se redescoperă ingrediente uitate, plante sălbatice care ajung să fie materie primă în bucătăriile avangardiste ale chefilor cu imaginație, dar și modalități de prezentare rustice care brusc au devenit foarte exotice.

Îmi aduc aminte, de exemplu, de anii mei de ucenicie în timpul școlii culinare și apoi, după terminarea ei, la cel mai mare hotel din Haifa. Îl aveam bucătarșef pe George Fucks, un austriac foarte profesionist, de la care am învățat multe. În perioada aia, în anii 70-80, nu erau executive chefs israelieni și pe la marile hoteluri erau aduși bucătari cu experiență din Europa. Iar bucătarul nostru era unul foarte iscusit și creativ. Acum este mare modă cu carnea de vită adusă la masă pe piatră încinsă, dar prima oară am văzut asta la el în 1979. Pe atunci credeam că e nebun. Cum să pui carnea pe piatră?! A fost printre primii care a făcut asta în lume. Avea nebunia lui.

Un alt exemplu de la el, care acum este foarte modern, este folosirea paielor, a fânului pentru plating. Practic nu cred că mai este ceva nou sub soare, totul s-a făcut deja, nu mai poți inventa acum roata de la căruță. Poți doar să îi dai altă culoare, dar nici acolo nu ești sigur că nu s-a mai făcut.

Și ca să mă laud și eu un pic. În 1996 când am venit aici și am început să comand din Grecia și din Europa sole dover, doradă, seabass, barbun, nimeni nu înțelegea ce e asta. Afară evident că toată lumea îi mânca, dar pentru România era o noutate. Și acum toți de pe aici se înghesuie la restaurant să comande numai dorada. Pe atunci aruncam zilnic câteva kilograme de pește pentru că oaspeților le era frică să comande așa ceva.

Dar lucrurile evoluează și acum, mai ales datorită tuturor canalelor de comunicare, și în special a celor vizuale, informațiile se propagă, redescoperirile câte unui chef, pentru că am stabilit deja că nu mai sunt descoperiri, devin baloane de săpun care se umflă și ajung repede în toate colțurile lumii. Dar cred că de la folosirea substanțelor introduse în bucătăria moleculară încoace, nu a mai apărut nimic nou în farfuriile lumii, iar misiunea bucătarilor de a păstra interesul unui public cât mai avid de nou este una foarte grea.

Homarul, deliciul oceanelor

No Comments

Acest fruct de mare, atât de apreciat, este o încântare pentru orice bucătar. Carnea lui delicată este atât de gustoasă și se prepară foarte simplu, însă cu mare grijă pentru că poate fi stricată ușor și transformată într-o bucată de cauciuc.

Homarul se găsește în multe oceane și mări ale lumii, însă cel mai bun este cel din apele reci. La noi cel mai frecvent găsești homar canadian și homar breton, care este de o calitate superioară celui din Canada. Carnea lui este mai fină și mai gustoasă, mai bogată și mai suculentă. Există și homari de crescătorie, dar este o adevărată artă creșterea lor. În primul rând nu trebuie hrănit mult, pentru că adună astfel multă mizerie în interior. A fost o crescătorie aici în România acum mulți o crescătorie de homar breton și am fost acolo să o vizitez. Nu mai este acum, tocmai pentru că este foarte greu de întreținut.

Homarul se cumpără cel mai bine viu. Dar pentru că diferența de preț între cel viu și cel congelat este mare și nu oricine își permite mereu unul proaspăt, este și varianta congelată o opțiune.

Homarul se pune întreg la opărit și timpul exact este de 1 minut pentru fiecare sută de grame. De exemplu, un homar de 500 de grame trebuie să fiarbă 5 minute. Se scoate și se pune imediat în apă cu gheață pentru a opri procesul de gătire în interior. Apoi se poate prepara în diverse moduri.

Homarul la grătar merge cel mai bine cu legume la grătar. Sparanghelul la grătar este perfect în combinație cu acest deliciu marin. Nu l-aș combina cu cartofi sau alți carbohidrați. Dar merge cu cartof dulce. Cartoful tăiat pe jumătate, uns cu ulei de măsline și pus pe grătar.

Homarul nu se amestecă cu condimente puternice pentru că se pierde gustul lui pur, cel pentru care ai plătit atâția bani.

Pe grătar

Se amestecă unt la temperatura camerei, nu topit, cu capere, tocate, chives tocat, cimbru, rozmarin, coajă rasă de lămâie și portocală, piper negru, sare. Se taie homarul pe jumate și se întinde untul peste partea cu carnea, apoi se pune cu aceasta în jos pe grătar. Se lasă două minute și se întoarce cu carcasa în jos, încă două minute.

Prepararea carcasei

Carcasa trebuie bine curățată mai ales în zona capului. Apoi se taie în bucăți de mărime potrivită și se amestecă cu ceapă, cimbru, țelină, morcov, sare, piper. Se sotează și apoi se adaugă apă sau supă de bază și se fierbe o oră. Astfel se obține o bază bună pentru risotto, paste sau supă clară. În care se poate pune și fidea, de exemplu. Sau se poate adăuga smântână și să se facă un sos gustos. Se poare adăuga șofran și să fie baza pentru o supă mediteraneeană de tip bouillabaisse.

Regele sezonului: sparanghelului

No Comments

Suntem în plin sezon de sparanghel, așa că ar fi păcat să cumpărați sparanghel congelat. Și mulțumită serelor, acum se cam găsește pe tot timpul anului sparanghel proaspăt, deci stați departe de cel congelat (care este prefiert) și cel la borcan, care, tot așa, este deja fiert.

Sparanghelul este o legumă foarte delicată, al cărei gust este cu atât mai savuros cu cât este mai proaspăt și mai puțin gătit.

Cel mai bine este să îi tăiați partea de la bază și apoi să îl puneți în apă foarte fierbinte pentru 1 minut, pentru ca apoi să îl scoateți în apă rece. Poate fi mâncat așa pur și simplu.

O altă variantă de pregătire, ca să arate bine în farfurie, este decojirea tulpinei, astfel încât să fie un verde foarte deschis, iar inflorescența să rămână verde închis. Pentru sănătate, însă, e bine să păstrați sparanghelul proaspăt.

Cozile tăiate nu trebuie aruncate, ci pot fi puse în storcătorul de fructe pentru a obține sucul din ele, care poatefi combinat cu sucul de la alte legume și fie băut ca atare, fie folosit în diverse sosuri.

O modalitate delicioasă de a găti sparanghelul este sub forma unui sufleu. Tulpinele se taie feliuțe foarte subțiri. Se călește șalotă (sau ceapă obișnuită, dar șalota este mai delicată) tocată cu ulei de măsline. Se pot pune și un pic de ciuperci la sotat. Se adaugă sparanghelul și neapărat puțină nucșoară. Nu multă, pentru că nucșoara are un gust foarte puternic care poate să complexeze gustul celorlalte ingrediente. Se adaugă sare și se sparge un ou și se amestecă totul. Se pune într-un vas termorezistent și se dă la cuptor la 180 de grade pentru 40 de minute. Poate fi o garnitură sau un starter.

La fel de bun este cel blanșat și combinat cu ouă Benedict. Sau se poate pune în omletă. Când este aproape gata, se pun firele de sparanghel blanșate în interior și se îndoaie omleta, lăsând afară capele, astfel încât să se vadă frumos.

Din sparanghel iese și o supă cremă delicioasă. Se mai adaugă în ea și puțină țelină, ceapă, sare și piper alb și supă de bază de legume. În loc de ceapă, pentru un gust mai rafinat, se poate folosi praz. După ce se blendează, când se pune în farfurie, se garnisește cu un pic de ulei de măsline.

Dar acestea sunt doar câteva din deliciile care se pot obține cu sparanghel. Dacă rețineți să nu gătiți prea tare această legumă, atunci puteți fi oricât de creativi vreți cu el.

Rezervările reduc risipa

No Comments

Piața de restaurante din România începe să se dezvolte și începem să împrumutăm din obiceiurile țărilor cu o istorie mult mai lungă în acest domeniu. Ei le-au testat pe toate, iar noi avem acum posibilitatea să luăm ce este mai bun. Și despre unul dintre acestea vreau să vă povestesc acum.

Rezervările. De ce să le facem?

Rezervările nu îți garantează doar locul la un restaurant aglomerat în ziua și ora la care vrei, ci au o importanță majoră și pentru business. Astfel, bucătarul știe pe ce număr de oaspeți să se bazeze și își poate face o un plan de aprovizionare și de pregătire a ingredientelor.

Pentru că multă lume decide să anuleze rezervarea în ultimul moment sau nici măcar atât, ci pur și simplu să nu mai apară, risipa crește, iar pierderile economice sunt considerabile. Noi nu avem neapărat cultura respectului față de business-urile care nu ne aparțin, însă bunul simț este foarte important.

Multe din restaurantele de top din Occident au instaurat politica plății în avans, astfel încât să își asigure continuitatea operațiunilor. Restaurantele cu stele Michelin, de exemplu, investesc foarte mult atât în ingredientele de calitate foarte bună, cât și într-o echipă mare în bucătărie, care să poată găti preparate memorabile ce necesită mult timp și dedicare. Bazându-te pe un sistem de rezervări bine pus la punct, poți comanda acele ingrediente perisabile strict cât ai nevoie, reducând astfel risipa.

Un lanț important din America, de exemplu, pierdea 800.000 dolar anual din rezervările neonorate ale clienților. Procentul zilnic al neprezentărilor era de 12-15%. Odată cu introducerea plății în avans a mesei, incidența a scăzut la 1%! Astfel, restaurantele din străinătate aleg fie să încaseze în avans prețul complet al unui meniu de degustare pentru fiecare participant, urmând ca la fața locului oaspeții să mai achite doar prețul băuturilor, fie încasează un avans care apoi se scade din nota finală dacă vorbim de un meniu a la carte. Este o practică sănătoasă pentru industria de ospitalitate și de responsabilizare a clienților. Atâta vreme cât suntem dispuși să plătim rezervările de hotel în avans, de ce nu am face același lucru și pentru experiența unei cine memorabile?

Gluten-free poate fi delicios

No Comments

Din păcate tot mai multă lume descoperă intoleranța la gluten. Nu este neapărat o problemă nouă, dar este o problemă care în ultimii ani, datorită avensaării tehnologiei medicale, este mult mai ușor detectabilă. A nu putea să mai mănânci alimente cu gluten nu înseamnă neapărat o scădere a calității vieții, pentru că preparatele care nici nu au auzit de gluten sunt suficiente.

De aceea vreau să vă arăt acum o posibilă variantă de meniu pentru un prânz total fără gluten.

Starter

Ciuperci umplute cu pește

puteți alege somon sau lup de mare. Fileurilor li se îndepărtează pielea și se toacă carnea la cauțit. Se asezonează cu sare, piper și zeamă de lămâie, dar și un pic de curcumă. Se adaugă și puțin pătrunjel tocat mărunt. Cam ca pentru un ceviche. Ciupercilor li se îndepărtează stratul exterior și codița și se umplu pălăriile cu compoziția de pește. Se pun într-o tigaie cu apă, unt sau ulei de măsline, un cățel de usturoi zdropit, puțină zeamă de lămâie și niște vin alb, cât să fie cam la 2/3 din înălțimea cupercilor și se dau la fiert. Se acoperă cu capac și se lasă 3 minute la fiert, ca să se gătească peștele în abur.

Main course

Piept de pui umplut cu orez și fructe uscate

În pieptul de pui fără piele se taie un buzunar. Se fierbe orez aproximativ 60%. Se toacă ceapă, caise uscate, stafide, prune și smochine uscate și se sotează toate. Se amestecă cu orezul semifiert și se mai lasă un pic la sotat. Se adaugă cimbru, pătrunjel sau coriandru tocat și curcumă sau șofran, pentru un gust mai intens, un pic de scorțișoară și piper negru. Se umple buzunarul pieptului cu mixul de orez cu fructe și condimente, dar nu până la refuz pentru că la gătire garnitura va mai crește în volum. Într-o tigaie cu mâner rezistent la căldură se pune ulei de măsline și se trage pieptul un minut, două pe fiecare parte. Se acoperă cu folie de aluminiu și se dă la cuptorul preîncălzit la 160 de grade aproape 45 minute. Se poate pune și sos de roșii, dacă vreți.

Desert

Dulceață rapidă de mere

Merele decojite se taie în felii groase. O lingură jumătate de zahăr se pune în tigaie ca să se caramelizeze. Când s-a făcut caramelul, se adaugă o lingură de unt, merele și un baton de vanilie, plus puțină zeamă de lămâie. Se amestecă. Nu se ține mult pe foc, pentru a fi al dente. Se pot adaugă căpșuni, că tot vine sezonul lor. Pentru mai multe arome se pot adăuga coajă de limetă sau portocală sau crenguțe de rozmarin ori cimbru, pentru o aromă mediteraneeană. Sau se poate mânca cu o cupă de înghețată de vanilie, pusă peste ea.

Vinul kosher

No Comments

După cum poate știți deja, dieta mea este una kosher, în conformitate cu religia mea. Dar în afară de respectarea principiilor acestea pentru mâncare, mă bucur că și vinul pe care îl consum poate fi pregătit după aceleași reguli. Așadar beau numai vin kosher și am astfel de etichete și în restaurantele mele, pentru comunitatea evreiască ce îmi trece pragul.

Dar cu ce este deosebit vinul kosher de cel obișnuit?

În primul rând este supervizat de cei care au grijă de respectarea regulilor kashrut (adică principiile alimentare după care ne ghidăm) încă de la culegerea strugurilor și până la îmbuteliere. Mai mult de atât, în perioada aceasta, a Paștelui evreiesc, există un vin kosher pentru Trecere (Pesach) sau Paște, care trebuie să nu fi intrat în contact cu alimente crescute (precum pâinea sau alte produse cu drojdie) care sunt interzise în aceste zile ale anului.

Vin kosher găsești acum la toți marii jucători de pe piața mondială a vinului, din Franța în Australia, din Chile în Africa de Sud, însă cei mai mari producători de vin permis sunt în Statele Unite. Chiar și în România există un vin kosher pe care l-am cerut eu în mod special și am pornit acest parteneriat cu crama Alira care produce pentru mine un vin bun și kosher în același timp.

Cel mai important pentru un vin ca el să fie declarat kosher este să fie produs de evrei pentru că nu trebuie să lucreze la el persoane care se închină unor idoli. Fiind astfel produs, deci, nu se va lucra la el niciodată de vineri de la lăsarea serii până sâmbătă la apus. Totuși, atâta vreme cât producția este automată și vinul nu este efectiv atins de mâinile non-evreilor, în proces pot fi angrenați și oameni din alte religii.

În Israel, legile preparării vinului sunt însă ceva mai stricte, aplicându-se încă de la faza agricolă, fiind cele mai vechi legi viticole de pe pământ. Astfel, în primii 3 ani de viață ai unei vii, fructele nu sunt bune pentru vin. Nu este permis să se crească alte fructe în vie. Teoretic o dată la 7 ani via trebuie să își ia un an sabatic în care să nu fie exploatată, dar din rațiuni economice există diverse artificii în acest sens. Iar la final ca un fel de zeciuială, 1% din producție este vărsată înapoi în pământ.

Cel mai important de reținut, însă, este că din punct de vedere al gustului și calității, nu există diferențe între un vin kosher și unul non-kosher.

Fructele uscate și semințele de bază în alimentația noastră

No Comments

Orice călătorie în Orientul Apropiat vă aduce în piețele pline de fructe uscate. Maldăre de curmale, smochine, fistic, caju, prune uscate își așteaptă cumpărătorii pe tarabele negustorilor locali. Și nu au mult de așteptat! Pentru că pentru noi nu sunt o delicatesă, ci o obișnuință. Le folosim adesea în mâncăruri, le consumăm între mese și ne primim mereu musafirii cu un castronel plin de bunătăți.

Ele nu sunt doar gustoase, ci și foarte sănătoase.

Când vorbim de fructele uscate, adică deshidratate, pot oricând să fie un desert delicios pentru că au o concentrație mare de fructuoză care le face dulci ca un deșert, fără a avea parte și de efectele neplăcute ale zahărului rafinat.

Sunt o sursă importantă de vitamine, fibre și antioxidanți, esențiali pentru sănătatea organismului. De fapt au de 3,5 ori mai multe fibre, vitamine și minerale, în raport cu masa lor, comparativ cu fructele proaspete.

Preferatele mele, curmalele, mai ales cele care se găsesc în Orientul Mijlociu, mari și cărnoase, pot fi păstrate într-un borcan închis, la temperatura camerei, până la șase luni, iar dacă le ții în frigider rezistă chiar și un an. În plus, incidența de alergie la curmale este aproape nulă.

Printre cele mai bogate fructe uscate se află caisele, cu cantități impresionate de proteine, fibre, potasiu, fier, vitamina A și antioxidanți.

Chiar și așa, cu toate beneficiile lor, trebuie păstrată limita de consum. Să nu uităm totuși că atât fructele uscate, cât și diversele tipuri de nuci și semințe sunt bogate în zaharuri și respectiv grăsimi, și deci în calorii, chiar dacă vorbim de calorii bune. Eu aș recomanda să nu depășiți o porție pe zi și frumos ar fi să le combinați. Fie în cadrul aceleiași porții să consumați un mix de fructe uscate și nuci, fie să alternați de la o zi la asta, asigurându-vă astfel că beneficiați de nutrienți de mai multe feluri. Iar o porție înseamnă aproximativ 30 de grame. Iar dacă nu aveți posibilitatea să cântăriți, capacitatea propriului pumn este etalonul.