chefjosephhadad.ro

Blog

Cum se gătește carnea?

No Comments

Revin iar și iar la la acest subiect care fascinează pentru că, indiferent de numărul crescut al vegetarienilor, consumatorii de carne sunt încă foarte mulți. Până la urmă, din vremuri ancestrale acesta era un fel de mâncare foarte iubit de oameni.

Și chiar dacă tartarul este bun, aroma cărnii este cu adevărat scoasă la rampă prin gătire. Probabil că acesta este și motivul principal pentru care atunci când un om al cavernelor neatent a scăpat o bucată de carne în foc, a devenit atât de popular. Pentru că prin arderea superficială, compușii cărnii prind un gust complex și delicios. Iar acest lucru se poate obține prin gătirea cărnii la cuptor, pe grătar, pe tigaie sau sotată. Carnea fiartă sau înăbușită nu are aceleași arome, și tocmai aici este frumusețea ei, că din aceeași materie primă poți obține gusturi diferite, în funcție de tehnicile de preparare folosite.

De gustul delicios al cărnii este responsabilă și grăsimea. De aceea și este atât de apreciată rasa wagyu de vită, a cărei carne este minunat marmorată de multă grăsime. Din același motiv și pulpele de pui sunt mai gustoase decât pieptul. Dar și carnea macră are posibilitățile ei de a deveni mai gustoasă. Iar acest lucru se obține cu marinări și asezonări corespunzătoare. Cu cât carnea este mai lipsită de grăsime, cu atât permite mai multe arome care să o pătrundă, de la banala sare, la diverse condimente și ierburi aromatice.

Pe de altă parte, trebuie să ținem cont și de textura cărnii, așa că atunci când o gătim trebuie să avem grijă să nu stresăm carnea din punct de vedere termic. Pentru ca fibra să fie relaxată, diferența de temperatură între tigaie sau grătar și momentul precedent nu trebuie să fie foarte mare, așa că nu puneți carnea direct din frigider, sau, mai rău, din congelator, pe plită. Lăsați-o să stea la temperatura camerei între jumătate de oră și o oră, nu mai mult, și apoi puneți-o la gătit. Cât despre decongelare, cel mai indicat este să o lăsați peste noapte la frigider, astfel încât să se dezghețe treptat.

Tot la relaxarea fibrei contribuie și lăsarea cărnii să se odihnească un pic după ce a fost luată de pe grătar. Sucurile interne se redistribuie către toate celulele și procesul de gătire mai continuă puțin, așa că aproximativ 5 minute ar trebui să nu vă atingeți de carne.

De ce îmi plac trufele

No Comments

V-am mai povestit despre trufe, dar nu pot să nu revin asupra acestui subiect, pentru că trufele sunt un ingredient ce are o calitate inegalabilă: potențează toate celelalte ingrediente.

Trufa simplă, dacă muști din ea, nu este bună deloc. Are gust de benzină. Chiar și cele albe. Dar dacă pui trufele chiar și pe niște ouă jumări, devine un fel divin.

Tufele nu pot fi gătite, nu pot fi puse în ragu, în gulaș, ele trebuie puse în mâncăruri vii. Merg cu tartar, cu ceviche, cu foie gras, cu omletă, cu paste, risotto. Dar în general nu merg în mâncăruri care au roșii, pentru că aciditatea acestora le copleșește. Nici în mâncăruri în care usturoiul dă tonul nu merg trufele. Dar merg cu sosuri albe, delicate.

Peștele cu trufe îmi place să fie înăbușit, nu sotat, făcut cu un sos de vin alb și supă de pește. Deasupra punem 3-4 felii de trufe și totul devine mai savuros.

Supele cremă merg și ele garnisite cu trufe. Crema de ciuperci, de praz, de conopidă, de păstârnac. Toate merg foarte bine cu trufe, însă pe cele de sfeclă sau morcov nu le combinați cu trufe, pentru că nu sunt din aceeași poveste.

Dar ceva la care nu v-ați fi așteptat este un delicios sandviș cu trufe. Îl facem din pâine negră, proaspătă, cu maia, peste care punem unt (eventual sărat). Deasupra se pune un strat de gem sau marmeladă de afine ori de portocale, piper negru zdrobit și câteva felii de trufe. Este un mic dejun delicios, alături de o cafea cu lapte sau un ceai cu lapte, așa cum îl beau englezii. Cafeaua sau ceaiul trebuie temperate cu lapte ca să nu copleșească gustul trufelor din sandviș.

Putem pregăti unt de trufe singuri, care să fie apoi pus pe pâine ca atare sau peste omlete, fripturi, etc. Untul se topește un pic și în el se pun trufele tocate, apoi se lasă să se întărească la loc.

Și să nu uităm că sunt deserturi care merg perfect cu trufele. Mai ales cele pe bază de ciocolată neagră.

Acum înțelegeți de ce îmi plac trufele?

Sezon de andive

No Comments

Eu cred că andivele sunt printre cele mai versatile ingrediente, pentru că se potrivesc cu atât de multe alte elemente, pentru că preiau din aromele care le înconjoară și sunt foarte ușor de pregătit, fie că le mâncăm proaspete sau gătite.

Salată de andive cu brânză de capră și curmale

Frunzele de andivă se așază frumos pe o farfurie. 300 g fructele de physalis se pun la fiert într-un sirop din 300 ml apă și 2 linguri de zahăr, un fir de cimbru, o fâșie de coajă de portocală și 2 felii de ghimbir. Se lasă să fiarbă până se obține un sirop un pic lipicios. Deasupra andivelor așezate pe farfurie se presară brânză de capră chevre (sau roquefort ori altă brânză cu mucegai albastru), felii de curmale fără sâmbure, nuci pecan în bucăți medii. Deasupra se pun fructele de physalis și se presară siropul în care au fiert și niște ulei de măsline.

Pentru o salată și mai rafinată se pot pune feliuțe de conopidă crudă, tăiată foarte subțire, ca un carpacio. Cui îi plac căpșunile, pot fi și acestea adăugate.

Este o salată complexă, cu gusturi amărui, dulci, sărate, cu texturi diverse.

Andive umplute

Andivele se desfac în frunze și se blanșează, astfel încât să se mai diminueze amăreala lor. Separat se toacă 500 g carne de pui (eu prefer să o toc la cuțit, dar nu este obligatoriu), se amestecă cu 2 felii de pâine fără coajă înmuiate și stoarse, 2 linguri morcovi rași, o jumătate de ceapă rasă și stoarsă, 2 căței de usturoi rași, 2 lingurițe pătrunjel tocat, 1 linguriță coriandru tocat, sare, piper negru, curcuma și un gălbenuș de ou. Această umplutură se pune cu vârf în câte o frunză de andivă și se acoperă cu încă o frunză. Andivele astfel umplute se dau prin făină și ou și se prăjesc. Separat se dau pe răzătoare 6 roșii moi. Se trag câțiva căței de usturoi în ulei de măsline, apoi se scot, după ce și-au lăsat aroma. Se adaugă roșiile, sare, piper și se lasă la fiert un pic cu o frunză de dafin și o crenguță de cimbru. Se pun andivele prăjite într-o tavă, se acoperă cu sosul de roșii și se dau la cuptor vreme de 50 minute la 170 grade. Se servesc cu orez.

Garnitură de andive

Acestea merg cu vită, căprioară, piept de rață sau foie gras.

Andivele se taie pe jumătate. Într-o tigaie se pun zahăr și unt și când acesta s-a topit, se pun andivele cu tăietura în jos. Când s-au caramelizat, se toarnă un pic de supă de bază de pui. Când s-a mai evaporat, se mai adaugă un pic și se mai lasă un minut. Se unge o hârtie pergament cu unt, se înțeapă și se pune cu untul în jos deasupra tigăii, care se dă la cuptor 45 minute la 150 grade.

Pentru mai multă aromă, în tigaie se pot pune coajă de portocală sau de lămâie, rozmarin, cimbru, etc. Pentru că andivele sunt foarte primitoare, absorb imediat orice aromă. Sunt precum un copil mic care învață concomitent să vorbească în mai multe limbi.

Mâncarea tunisiană pe care să o încercați în vacanță sau acasă

No Comments

În lunile trecute v-am povestit despre preparate tradiționale ale moștenirii mele culturale, pe care vi le recomandă să le gustați atunci când ajungeți în vacanță în Israel sau Maroc. Însă rădăcinile mele vin și din Tunisia, așa că iată-mă acum, în fața voastră, cu un meniu tunisian pe care nu ar trebui să îl ratați.

Cel mai popular street food tunisian este fricassee, un fel de sandviș făcut într-o chiflă prăjită, ca o gogoașă. Aceasta se taie și se umple cu o salată făcută din ardei iute, usturoi, sare, ulei de măsline tăiate mărunt, un strat de harissa, cartofi la cuptor tăiați felii, roșii, anșoa, ou fiert moale, măsline, lămâi confiate, uneori ton din conservă sau făcut în casă și capere.

Supa tradițional tunisiană se numește nikitouches, de la pastele de casă ce se folosesc în ea și au aceeași denumire. Se face o supă de pui concentrată în care se pun aceste paste. Țin minte cum bunica mea făcea acasă, în Tiberia, coca din făină cu griș și modela un fir foarte lung și subțire ca spaghetti, pe care apoi îl rupea în bucățele mici, mai mici decât un bob de mazăre. Făcea sute de mii de astfel de bucățele. Le lăsa apoi la soare la uscat vreo două zile. Când supa este bine fiartă, se pune nikitouches în supă și se mai fierbe foarte puțin.

Acasă se mai mănâncă cuscus, ca și în celelalte țări din zonă, însă în Tunisia cuscusul se mănâncă cu pește. Acesta, preferabil gruper, se pregătește cu harissa, bulion, roșii proaspete, usturoi, curcumă, chimion, sare, piper și lămâi confiate. Se lasă totul la fiert. Această mâncare se pregătește la evreii tunisieni marțea sau vinerea.

Mai există și cuscus-ul cu fasole. Așa cum la noi se face iahnia de fasole cu sos de roșii, ceva similar, dar cu aromele tunisiene se face și acolo. Sosul se face cu ceapă, usturoi, chimen, chimion, curcuma, roșii. Separat se fierbe ceafă de vită, care are multă grăsime. Supa aceasta se pune la fasole. Tradițional, această mâncare de fasole se mănâncă cu curcus cu bame și pepene galben rece. Aici poate părea ciudată combinația. Dar așa este acolo.

Dulcele tradițional din zona aceea sunt prăjituri mai uscate, precum debla și makroudh, despre care vă povestesc în cartea mea, Joseph Hadad Omul.

Și mai găsim cigar, niște dulciuri făcute din foietaj rulat ca un trabuc, umplute cu migdale sau arahide zdrobite și amestecate cu gălbenuș, un pic de sare și scorțișoară. Se prăjesc și se servesc îmbibate cu un sirop aromat cu zeamă de lămâie și vanilie. Există migdale dulci și amare, iar pentru acest desert se folosesc 90% migdale dulci și 10%, amare.

Băutura tradițională din zonă este rosetta. Este un sirop de migdale proaspete, proaspăt culese, când sâmburele este încă alb. Acestea se toacă și se pun la fiert cu zahăr 10-12 ore. Se obține un sirop concentrat, care se pune la păstrat. Se servește apoi diluat cu apă.

Vacanța mea delicioasă la Dubai

No Comments

La sfârșitul anului trecut am ajuns pentru a treia oară la Dubai și am avut parte de o călătorie gastronomică exact cum am plănuit. Am stat doar patru zile, dar mi-am atins scopul pentru că mi-am dorit să explorez aromele de la Al Muntaha, restaurantul cu specific francez de la ultimul nivel al hotelului Burj al Arab, și pe cele de la Ossiano, un superb restaurant sub apă, situat în hotelul Atlantis, al cărui meniu este bazat pe produse marine.

În prima seară am plecat în oraș să mă plimb și am mâncat preparate originare din acea zonă, de Orientul Mijlociu. Am mâncat cel mai bun hummus din viața mea. Iar asortarea cu fatoush și cu babaganoush este perfectă. În plus, foloseau pentru fatoush un sirop de rodie combinat, făcut din rodii dulci și rodii acrișoare. Am simțit că era ceva deosebit, așa că m-am interesat. În rest, am avut parte de un festin cu toate mâncărurile arăbești. Deși erau preparate pe care le știam de acasă, pe care le găsești și aici, gustul era complet diferit acolo. Totul era foarte proaspăt.

În seara următoare am mers la Ossiano, unde îmi făcusem rezervare cu două săptămâni înainte. Prima impresie a fost extraordinară. Toată partea de servicii și ospitalitate de acolo este la un alt nivel. În România nu ar putea să fie așa ceva sau să fie înțeles. Poate că vor mai trece 20 de ani ca să se ajung și la noi la acest nivel.

Chef-ul care se ocupă de acest restaurant este un francez, Gregorie Berger, faimos în toată lume. Iar modul în care el interpretează bucătăria este unic. Cred că se folosește și de tehnici moleculare, iar creativitatea sa este nelimitată. Am fost primiți cu un amuse bouche panipouri, cum facem și noi la Joseph, însă al lui era de pește, un fel de ceviche, fără sos, acoperit cu un căpăcel de felie de trufă. Apoi am ales meniu de degustare cu porții extraordinare, perfect echilibrate, de dimensiunea potrivită și cu un gust delicios. Berger se concentrează foarte mult pe esența gustului, nu umple farfuria cu garnituri și artificii. Prezentarea este foarte simplă, „curată”, cu materie primă extraordinară. De exemplu are o burrata făcută special pentru el, după rețeta proprie, care este complet diferită de burrata cu care suntem noi obișnuiți aici. O primește zilnic, proaspătă. Este mică, cu un strat exterior extrem de subțire, care nu este deloc gumos. Sigur este folosită o tehnică moleculară la crearea ei. Am mâncat burrata în viața mea, dar pur și simplu nu îmi pot da seama cum e făcută.

chef joseph hadad

În Dubai nu există restaurante Michelin, dar dacă ar intra ghidul francez acolo, Ossiano sigur ar primi direct 3 stele. Și nu mă refer doar la mâncare, ci la întreaga experiență. Nu este un restaurant mare, vreo 50 de locuri, cu un ambient extraordinar, în care nu apuci să te plictisești chiar și dacă ar întârzia mâncarea. Ospătarii îți povestesc câte 3 minute despre istoria fiecărui fel de mâncare. Nu este un restaurant în care să stai o oră, ci 3-4 ore.

Atmosfera de la Burj al Arab este cu totul alta. În primul rând, de când intri în hotel, ești uimit de detaliile decorațiunilor arăbești. Este copleșitor. Este mult mai frumos decât la Atlantis. Însă restaurantul de sus, Al Muntaha, m-a pierdut. E prea mare, chiar dacă panorama este spectaculoasă.

Mâncarea, însă, este deosebită. Bucătarul șef, Francky Semblat, a fost discipolul lui Robuchon și l-am recunoscut în preparatele sale pe maestru. Am descoperit același piure extraordinar pe care l-am mâncat și la paris în restaurantul Michelin al lui Robuchon. Prezentarea este și ea perfectă. Totul este clasic franțuzesc. Farfuriile nu au multă tehnică, dar gustul este desăvârșit. Serviciul este, de asemenea, impecabil, o întreagă poveste.

Sunt restaurante scumpe, dar dacă ajungeți la Dubai vă recomand să le vizitați pentru o experiență memorabilă.

Cum se face rântașul?

No Comments

Poate că nu este cea mai sănătoasă opțiune pentru o mâncare, însă este un ingredient adesea folosit în bucătăria internațională, mai ales cea de proveniență franceză, pentru a obține sosuri cremoase și consistente.

Rântașul este în esență un mix în proporții aproximativ egale de amidon și un lichid gras, care apoi este adăugat la diverse mâncăruri lichide, cum ar fi tocănițele, supele, sosurile.

Modul în care acționează la nivel molecular grăsimea și amidonul este motivul pentru care un sos îngroșat cu rântașul gata făcut va fi fin și uniform, spre deosebire de un sos în care se adaugă doar niște făină sau pulbere de amidon de porumb separată, care va forma cocoloașe.

Rântașul se face cel mai adesea din făină de grâu și o grăsime lichidă precum uleiul sau unt ori untură topite. Cele două se amestecă și se lasă în tigaie pentru a se duce gustul de făină crudă. Dacă îl vom folosi într-un sos alb (precum sosul bechamel), atunci trebuie să avem grijă să nu ajungă să prindă o culoare aurie, însă pentru un sos închis la culoare, putem găti rântașul mai mult. Gătirea mai îndelungată nu adaugă rântașului doar culoare, ci și un gust mai complex, mai copt, ca în cazul pâinii prăjite. Iar acesta va avea efect și asupra gustului final al mâncării. Un alt efect al diverselor grade de gătire îl reprezintă și modul de îngroșare a sosului. Pe măsură ce este mai închis la culoare și are un gust mai caramelizat, gradul său de îngroșare pentru lichidul final este mai redus, ceea ce înseamnă că va trebi să folosiți o cantitate mai mare de rântaș.

În ceea ce privește grăsimea aleasă, nu există neapărat o regulă, este mai curând vorba de preferințe de gust. În bucătăria franceză cel mai mult se folosește untul, însă acesta din cauza proteinelor și carbohidraților din compoziție, are tendința de a se arde mai repede, deci dacă plănuiți să obțineți un rântaș închis la culoare (ceea ce înseamnă mai îndelung gătit, nu ars), atunci ar fi de preferat să folosiți un ulei neutru, cum ar fi cel de floarea soarelui, în locul untului.

Oricum ar fi, însă, în prepararea rântașului trebuie să țineți cont de două aspecte esențiale: amestecarea aproape continuă și focul mic. Un foc prea puternic va arde imediat compoziția, iar lăsarea ei neamestecată va facilita prinderea de tigaie și arderea.

Cel mai bun piure

No Comments

Cine nu știe să facă un pire? Până la urmă toți am crescut cu așa ceva, încă de când eram foarte mici. Ai zice că nu este mare filosofie să pasezi niște legume, însă pentru a obține un piure după care toată lumea să mai ceară încă o porție, trebuie să depui puțin efort. Nu mult. Doar puțin și rezultatul va fi spectaculos.

Piure de cartofii

Cartofii se pun la fiert în coajă până se înmoaie bine. Se curăță de coajă și se pasează. Se pun într-o tavă și se lasă la cuptor aproximativ 20 de minute la o temperatură de 15-20 grade ca să se evapore apa. Se scot și se pasează din nou. La 1 kg de cartofi astfel gătiți (deci nu 1 kg cruzi), se pun 400 g de unt, sare și 100 ml lapte cald. Untul se adaugă treptat, pe măsură ce se topesc bucățile anterioare.

Piure de țelină

Țelina se curăță, dar să nu aruncați cojile. Rădăcina se spală foarte bine înainte de folosire și cojile se păstrează pentru a fi folosite într-o supă de bază pe care o puteți face și păstra pentru alte mâncăruri. Țelina se taie bucăți mari și se lasă la fiert până este moale. Pentru un gust mai bogat, bucățile fierte se sotează în unt cu sare și piper. Se pun în blender cu puțin ulei de măsline care să lege piureul. Se strecoară apoi printr-o sită fină, care să îndepărteze firișoarele din compoțiția țelinei.

Aceeași procedură o folosim și pentru morcov, păstârnac sau sfeclă. La cel de sfeclă, însă, îmi place să pun și puțin praf de chimion, care se asociază foarte bine cu gustul sfeclei.

Piure de mazăre

Putem folosi fără probleme mazăre congelată dacă suntem în afara sezonului.

Șalota se toacă și se sotează cu puțin usturoi tocat. Se adaugă mazărea lăsată dinainte la decongelat. Se adaugă frunze de salată și frunze de mentă, sare și piper alb. Toate acestea se pun în blender cu foarte puțină supă de legume care să ajute la pasăre. Mare atenție, să nu ajungă sos, să nu fie prea mult lichid. Crema obținută astfel se trece printr-o sită fină pentru a obține un piureu catifelat.

Dacă vreți să fie mai verde, în blender puteți pune și câteva frunze de baby spanac sau chiar urzici (când este sezonul lor), pentru că dau un verde proaspăt piureului. Dar gustul trebuie să fie de mazăre, nu de spanac, deci nu exagerați cu frunzele de spanac.

La 1 kg de mazăre puneți 150 g ceapă, 6 frunze de salată verde, 12-13 frunzulițe de mentă, 1 cățel de usturoi și 8-10 frunze de spanac.

Acest piure merge foarte bine cu pui, pește, mai ales peștele gras precum somonul sau scrumbia.

Același lucru se poate face cu broccoli, dar fără cotor și fără a mai pune supa de legume pentru că broccoliul este mult mai apos.

Ce facem cu harissa?

No Comments

Probabil că ați observat adesea prin rețetele mele că menționez folosirea acestui ingredient, harissa. În cea mai recentă carte a mea, Joseph Hadad Omul, v-am dat și rețeta de bază a ei. Este vorba de o pastă făcută din ardei capia sau ardei capia și ardei iute. De la rețeta de bază, însă, putem să dezvoltăm și să adăugăm ulei de măsline sau diverse condimente.

Totuși, harissa este ea însăși un condiment, pentru că este un ingredient adăugat în cantități destul de mici, pentru a da o aromă aparte mâncărurilor, la fel cum facem cu trufele sau usturoiul. Și veți întâlni acest ingredient foarte adesea în bucătăriile Nordului Africii și Orientului Mijlociu.

Dincolo de rețetele marocane, însă, harissa este un adaos delicios pentru tot felul de mâncăruri, putând fi, de asemenea, un substitut foarte bun pentru ketchup ori sriracha. Așadar puteți să o adăugați la ouăle ochiuri, pusă este omletă, puteți garnisi peștele la cuptor sau fripturile, și merge pusă chiar și în burgeri.

Pe de altă parte, poate fi folosită și pe post de dip, adică acel sos în care poți înmuia legume proaspete sau snacksuri. Iar pentru un dip și mai interesant, puteți amesteca harissa cu puțin iaurt și tahini, care să completeze gustul pastei de ardei.

Tot pe post de condiment, harissa poate fi folosită pentru marinarea cărnurilor, fie ea însăși, fie amestecată în alte marinade. De asemenea, dulceața și iuțeala, dacă e cazul, harissei ajută foarte mult sosurile de roșii, așa că le puteți îmbogăți cu o lingură de harissa atunci când gătiți ceva pe bază de sos de roșii, de la legume sau carne la paste.

Iar surpriza vine de la barmanii care au descoperit acest ingredient și îl folosesc în cocktailuri savuroase. Totuși, aici este vorba de un echilibru precar alături de alte băuturi, așa că cel mai bine este să vă lăsați pe seama profesioniștilor pentru un gust desăvârșit. În rest, în bucătăriile de acasă, harissa este un ingrediente care nu ar trebui să lipsească din cămară.

Caju în rețete

No Comments

Când am deschis bistroul mi-am ales numele Caju pentru că mi se părea oarecum exotic și îmi plăcea foarte mult. Iar fructul uscat caju mi se pare unul delicios și foarte versatil, bun de folosit atât în rețete sărate, cât și dulci.

La noi la restaurant, de exemplu, îl folosim într-un fel de mâncare pe bază de somon, pe care îl voi împărtăși și cu voi acum, alături de alte rețete în care puteți folosi caju-ul. Așa că am ales o gustare, un fel principal și un desert pe bază de caju.

Somon cu caju

Somonul se lasă la marinat două-trei ore cu ulei de măsline, sare, piper și cimbru și apoi se trage la tigaie parțial, până este gătit aproximativ 25%. Peștele astfel gătit se acoperă cu supă de bază de pește și se condimentează cu curcumă. Se pune rădăcină de țelină și morcov tocate cubulețe, hrean ras, pătrunjel și coriandru tocate. Se acoperă și se lasă la fiert 6 minute.

Separat preparăm caju-ul caramelizat, care vine pus deasupra, pentru un gust complex. Caju-ul crud se dă prin zahăr topit și caramelizat și se lasă să se răcească. Se pun bucățile întregi de caju pe somon. Acesta este ușor picant și plin de arome și se potrivește perfect cu dulceața caju-ului caramelizat.

Smochine umplute

Se folosesc smochine uscate, dar nu foarte tari, ci mai mari și mai moi. Acestea se lasă la înmuiat în vin roșu pentru jumătate de oră. Se taie pe jumătate și se păstrează.

Separat tocăm mare carne de pui sau de curcan, însă eu prefer carnea de pe pulpe, care este mai aromată și mai suculentă.

Caju-ul crud se dă la cuptor până devine auriu și iese din el grăsimea. Se lasă apoi să se răcească și se toacă grosier. La o jumătate de kilogram de carne tocată folosim 150 g caju copt.

Ceapa se toacă mărunt și se sotează în ulei de măsline cu ghimbir ras, sare și piper negru zdrobit.

Se amestecă ceapa cu carnea și caju-ul tocat și se aromatizează cu scorțișoară. Se umplu smochinele cu această compoziție și se pun la cuptor, pe o foaie de copt, la 170 grade pentru aproximativ 20-25 minute.

Este o gustare excelentă ce poate fi servită la un cocktail, ca amuse bouche sau ca aperitiv pentru mesele festive din această perioadă.

Strudel de măr

Facem un strudel simplu cu foi de plăcintă. Pentru acesta avem nevoie de mere rase și puse 10 minute în apă cu lămâie. Se scoate și se stoarce mărul ca să nu avem resturi de apă în el. Acesta se sotează în unt cu semințe de vanilie. Caju-ul crud se coace în cuptor până devine auriu și se toacă grosier. Se amestecă cu mărul sotat. După gust, puteți să mai adăugați niște zahăr în umplutra de măr sau nu.

Se așază câte două straturi din câtva foi de plăcintă lipite între ele, mere și făină de migdale, iar rezultatul se rulează de 3 ori. Ar trebui să avem un strudel cu un diametru de aproximativ 2 cm. La capete se strâng foile, plăcinta arătând la final ca o bomboană uriașă. Se unge cu unt și se pudrează cu zahăr pudră. Se dă la cuptor la 180 de grade 15-20 minute.

Se servește cu sos de vanilie, clasic, sau cu înghețată de vanilie. Deasupra se presară caju zdrobit. Merge chiar și caju-ul prăjit și sărat, așa cum se găsește la pungă, pentru un gust contrastant, la fel ca în caramelul sărat.

3 supe de iarnă

No Comments

Mai mult ca în orice sezon, iarna este anotimpul supelor și ciorbelor. Este momentul când vii și te cuibărești în casă și pui la încălzit oala cu supă care să îți redea confortul pierdut pe străzile reci și aglomerate ale orașelor.

Iar zilele astea, după atâtea mâncăruri grele, este cu atât mai bine să mâncăm supe ușoare și delicioase.

Dacă în vară v-am oferit variante lejere de supe care să te ungă pe suflet, revin acum cu gusturi puternice, care să te cheme acasă.

Supă cremă de ciuperci

Puteți folosi toate ciupercile pe care le găsiți la piață, dar mai ales ciuperci de pădure, cu gust puternic, aromat. Acestea se trag la tigaie în ulei de măsline împreună cu șalotă tocată și cimbru și aromatizate cu vin alb. Ciupercile astfel gătite se pun în blender cu supă de legume, iar apoi rezultatul se trece printr-o sită fină.

La final, la servire, se pune un cubuleț de unt rece. La un litru de supă se pun 60 g unt și 80 ml smântână dulce grasă. Se poate servi cu crutoane sau simplă.

Supă de linte roșie

Ceapa albă se toacă și se sotează în ulei de măsline. Se aromatizează cu salvie și 2-3 căței de usturoi întreg. Pentru 5 porții de supă folosim o ceapă mare, 3-4 frunze de salvie, o ramură de cimbru. Se adaugă lintea uscată și se sotează și ea. Se adaugă supă de legume și se dă în clocot. Se adaugă curcumă, sare și piper negru, sucul de la jumătate de limetă, o linguriță de chimen măcinat. Se lasă până ce lintea aproape se dezintegrează. Se trece supa în blender și apoi se strecoară printr-o sită fină. Se servește caldă și în farfurie se presară un pic de ulei de măsline.

Supă de conopidă

Dintr-o conopidă mare, de peste un kilogram, se scoate cotorul și se păstrează inflorescențele. Se pune la fiert cu o ceapă mare tăiată bucăți, jumătate de rădăcină de țelină, sare și piper alb. Se adaugă apă și ulei de măsline. Se fierbe până devin legumele moi. Se scot și se pasează în blender, adugând din apa în care au fiert până se ajunge la consitentța de supă. Se strecoară printr-o sită fină și se servește cu ulei de trufe presărat deasupra. Nu o condimentăm prea tare ca să simtă gustul conopidei.