România este clar casa mea acum. Stau aici de aproape 30 de ani și viața mea curge frumos în țara care m-a adoptat. Însă nu pot să mă desprind de rădăcinile mele, de părinții, familia și prietenii din țara mea natală. Până anul trecut mergeam foarte des în Israel, dar odată cu pandemia și închiderea granițelor, doar video call-urile m-au mai ținut aproape de ai mei, izolați în Hiafa. Însă odată cu relaxările care încep să se simtă peste tot prin lume, am reuști și eu să ajung după mai bine de un an acasă la părinți.

Am plecat împreună cu fiica mea, Lipaz, și am stat două săptămâni, iar ea, având vacanță, a stat la bunici o lună. Părinții mei sunt în vârstă și acum, mai mult ca niciodată, simt nevoia să prețuiesc fiecare clipă alături de ei, iar fiica mea simte la fel. Așa că a petrecut cât de mult timp a putut alături de ei, a gătit cu bunicii, a povestit, dar s-a văzut și cu prietenii de acolo. Am avut și câteva zile o excursie până în Acco, acolo unde m-am născut, de fapt.

Deși țara s-a redeschis și guvernul a ajutat mult mai mult domeniul horeca decât a făcut-o cel din România, multe localuri nu s-au mai redeschis, au dat faliment. În Tel Aviv viața începe să își reia cursul, restaurantele revin la normal, dar în orașul meu, în Haifa, s-au deschis doar tonetele de street food, restaurantele elegante, nu. Poți mânca un falafel sau un humus în oraș, dar cam atât.

Însă chiar și așa, a fost foarte bine pentru mine, a fost distracție pentru că m-am văzut cu prietenii și am stat la povești seară de seară, la o sticlă de vin, povestindu-le despre activitatea mea din România. În plus, am avut mâncarea părinților, de care îmi este mereu dor, deci restaurantele închise de acolo nu mi-au lipsit așa de tare.

Iar acum sper ca întreaga planetă să fie într-o direcție bună și să se deschidă cât mai mult, astfel încât prin septembrie să îmi mai pot acorda câteva zile de vacanță în Israel, de data aceasta în Tel Aviv.